Invitat la Expozitia internationala suprarealista din Londra, in 1936, Salvador Dalí se prezinta ca un invingator care calca pe cadavrele invinsilor. Se certase la cutite cu André Breton, care il acuzase ca prin promovarea obsesiva a irationalului face un deserviciu curentului suprarealist si in acelasi timp face apologia lui Hitler. Dalí a luat foc si a negat orice implicare politica. Iar cand un „tribunal” al artistilor suprarealisti l-a exclus din miscare, spaniolul a declarat fara sovaire: „Suprarealismul sunt eu insumi!".
La expozitia sus-mentionata panzele lui Dalí au avut succes, mai ales ca s-a simtit obligat sa prezinte publicului tezele sale conform carora el este „stapanul unor fantome paranoice” care-l fac sa viseze si sa controleze subconstientul…” In timp ce citea din notele sale, Dali purta un coif medieval cu vizorul ridicat si avea la el un tac de biliard si doi caini masivi „borzoi”. Aclamat la Londra, maestrul cu mustata arcuita „spre infinit” este chemat si la New York. Iar peste Atlantic, in marea metropola „care nu doarme niciodata”, Dalí a dat toata masura excentricitatilor si arogantei sale, uneori depasind limitele bunului simt. Astfel, pentru a se face cunoscut oamenilor de pe strada, maestrul purta pe sub pantaloni niste clopotei. Evident, curiosii intorceau capul si el se prezenta la persoana a treia: „Acesta este divinul Dalí!”
Pana unde mergeau visele fantastice ale lui Dalí? Poate ca analiza paranoica a subconstientului pe care o facea pentru a putea sa creeze se autodefineste in lucrarea cu un titlu imposibil: „Vis cauzat de zborul unei albine in jurul unei rodii cu o secunda inaintea trezirii” (1944, ulei pe lemn). O femeie complet dezgolita se odihneste pe niste taramuri nesigure, inconjurate de ocean, iar doi tigri furiosi zboara spre ea parca dorind s-o dezmembreze. In largul spatiu al scenei (specific compozitiilor sale), un elefant fantastic, avand deja celebrele picioare subtiri ca trestia, merge pe apa ignorand ce se intampla in jur. In bratul femeii este infipta, ca o seringa, o pusca de vanatoare… Toate elementele acestui scenariu aiuritor au darul de a ne lamuri ca nu e de joaca cu fantezia lui Dalí.
Toate giumbuslucurile acestui geniu al suprarealismului au creat in jurul sau o aura de candoare ludica, de om care vrea sa ramana cu orice pret (inclusiv cu pretul dispretului public) un copil alintat care-si permite orice. Din pacate pentru biografia lui pigmentata cu „glume de artist vizionar”, el intra uneori in conflicte inutile si aducatoare de respingere din partea opiniei publice. Astfel, la numai 25 de ani, Dalí face un gest pe care, probabil, l-a regretat apoi toata viata. Pe un desen expus la Paris in 1929 si intitulat „Inima sacra a lui Iisus Christos” a scris: „Cateodata, ca sa ma distrez, scuip pe portretul mamei mele”. A urmat intreruperea legaturilor cu tatal sau, care blama si relatia cu Gala Diaconova (cu zece ani mai in varsta, sotia poetului suprarealist Paul Éluard). Gafa inacceptabila fusese facuta doar pentru a intra in gratiile boemei din Montparnasse, in etapa pariziana a carierei sale… Dar peste doi ani, in 1931, ultracontroversatul Dalí avea sa se impuna definitiv in lumea avangardei cu panza „Persistenta memoriei”. Ceasurile topite urmau sa devina un simbol al geniului suprarealist al lui Dalí.
PAUL IOAN
Comentarii