Fantezia si pildele miturilor antice au fascinat numeroase generatii de pictori clasici si mai putin pe cei din era moderna, acaparati de actualitate si chiar creatori de noi legende. Numai ca despartirea de temele mitologice clasice, acelea care au facut sa explodeze umanismul Renasterii, a fost o pierdere a sensibilitatii legate de conditia umana. Insasi frumusetea de vis a femeii fertile, contemporane cu Manet si Modigliani, parca a intors spatele unui ideal de feminitate fermecator.
Zeita greaca Artemis (Diana la romani si Artume la etrusci) este un subiect predilect pentru ceea ce miscarile feministe ar putea avea drept emblema. Juramântul de castitate autoimpus ce sfideaza institutia maternala si dispretul manifestat fata de barbati sunt elemente care ar „avantaja” trâmbitata egalitate a femeii cu barbatul. Pe de alta parte, personajul atât de mândru de abilitatile sale de vânatorita fara egal are si o latura poetica. Daca ni-l amintim pe modestul provincial Marin Miroiu, adoratorul stelelor din piesa „Steaua fara nume” (de Mihail Sebastian), o vom regasi indirect pe Artemis pe cerul evadarilor sale. Si asta pentru ca Ursa Mare si Ursa Mica sunt constelatiile in care zeita vânatorii i-a transformat pe Callisto si pe fiul ei, Arcas. Insotitoare a intransigentei Artemis, Callisto a indraznit sa aiba o relatie de iubire cu Apollo (fratele geaman al Artemisei), de unde a aparut un copil. Furia zeitei fata de incalcarea juramântului virginitatii a fost nemarginita.
Ambitia nestavilita a acestei zeite bizare, pe cât de frumoasa, pe atât de necrutatoare, s-a manifestat in repetate rânduri, aducându-ne aminte de „femeia de cariera” din zilele noastre, care pune mai presus de orice (inclusiv familie) ascensiunea profesionala. Vanitoasa „sefa”, ridicola in multe situatii, este anticipata de „crimele” Artemisei. Cel sau cea despre care se zvonea ca este mai bun vânator decât ea, cadea prada razbunarii ei. Semnificativa in acest sens este relatia ei cu Adonis cel adorat de femei. Vestea ca este mai abil vânator decât ea a inrait-o la culme si, in consecinta, a trimis un mistret fioros sa-l omoare. In alta varianta, moartea lui Adonis este legata de careul amoros Artemis-Hyppolitus-Afrodita-Adonis. Oricare ar fi adevarul, zeita vânatorii ne este prezentata ca o fiinta violenta, ranchiunoasa si distrugatoare a tuturor adversarilor. Ea nu tolera nici iubirile celor din anturajul ei (uciderea lui Orion) si nici superioritatea altor mame – o omoara pe Niobe, regina Thebei, care nascuse paisprezece copii, spre deosebire de propia sa mama, Leto, care adusese pe lume doar doi: pe ea si pe Apollo.
Poate in mod deliberat, pictorii nu au reprezentat-o pe Artemis (târziu identificata cu Selene, zeita Lunii) ca fiind o fecioara furioasa si razbunatoare. Pentru multi maestri, a fost suficienta prezenta câinilor de vânatoare si a alaiului de fete virgine, total obediente stapânei lor, pe care o admira fara rezerve si o asculta umile din cauza fricii de razbunare (vezi Tiziano). Juramântul lor de castitate le face intolerante fata de masculinitate. Pare un fel de avant-premiera a unei mici manastiri de maici, in care stareta este cea mai atragatoare faptura. Alura de luptatoare delicata a fost magistral realizata si de sculptori renumiti. Un bronz din epoca romana („Artemis si cerbul”) a fost vândut la casa de licitatii Sotheby’s cu 25,5 milioane de dolari, in 2007… Un detaliu pentru miscarea feminista: emblema Artemisei este un arc de argint.
PAUL IOAN
Comentarii