Aminteam saptamâna trecuta despre dezbaterea anuala de la Muzeul American de Istorie Naturala din 5 aprilie 2006, la care invitatii Zohreh Davoudi, fizician la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT), Max Tegmark, cosmolog la MIT, James Gates, fizician de la Universitatea din Maryland, Lisa Randall, fizician la Universitatea Harvard si David Chalmers, un filozof de la Universitatea din New York au discutat despre teoria simularii, lansata in 2003 de filozoful Nick Bostrom. Este Universul in care traim si noi o simulare pe un computer gigant?
Daca este posibil sa simulam un univers in lumea noastra si umanitatea ajunge la el, sustinea Nick Bostrom, este mult mai probabil sa fim intr-o simulare decât in viata reala – ar exista mult mai multi oameni simulati „in existenta” decât oameni reali.
Teoria nu-l multumeste pe Max Tegmark. In primul rând, a intrebat el, ce ar impiedica un lant infinit de universuri sa simuleze fiecare altul sub el?
Un univers care il simuleaza pe al nostru foloseste o fizica diferita de cea din universul nostru sau contine o fiinta activa care schimba simularea pe masura ce se dezvolta? In aceasta dilema, intrebarea ar putea suna astfel: cât de mult ne-am putea da seama despre universul mai mare din interiorul universului nostru? Cu alte cuvinte, ar fi ca si cum personajul unui joc video ar incerca sa inteleaga sistemul de operare pe care ruleaza jocul.
David Chalmers a adaugat ca, daca simularea ar fi perfecta, ar fi imposibil sa obtinem informatii despre lumea exterioara. Doar daca ar fi o simulare interactiva, am putea afla ceva despre el. Dar el ar „refuza sa se inchine” in fata creatorului simularii, indiferent de originea acesteia, a spus Chalmers.
James Gates a subliniat ca o astfel de simulare ar insemna ca „ar fi posibila reincarnarea”, adica simularea ar putea fi intotdeauna rulata din nou, aducând pe toata lumea inapoi la viata.
La intrebarea „cât de probabil ar fi scenariul de simulare a lumii”, Davoudi nu a dat un raspuns, Tegmark a estimat 17 la suta, Gates a spus ca exista doar o sansa de 1 la suta, Randall a spus ca sansa este absolut zero, iar Chalmers a spus ca 42 la suta.
Teoria „universului ca simulare” ar putea fi fundamentala in masura in care oamenii isi pot intelege universul din interior spre exterior. Acest obiectiv este mult mai esential decât sa ajungem la baza intrebarii referitoare la simulare, au fost de acord cercetatorii. „Nu stim raspunsul dar continuam sa facem stiinta pâna când o sa vedem ca e in zadar”, a spus Liza Randall. Gândind lumea ca o simulare este util doar prin faptul ca sugereaza modalitati interesante de a explora lumea stiintific sau incurajeaza oamenii de stiinta sa-si perfectioneze abilitatile de observatie, a adaugat cercetatoarea.
Privind spre descendentii nostri
Dar sa presupunem ca descendentii nostri, in viitorul profund, vor construi un computer de dimensiunea unei planete, un computer atât de puternic incât ar putea simula intregul nostru univers, scrie LiveScience, recreând toata fizica, chimia si biologia pe care le experimentam in lumea naturala.
Odata ce descendentii nostri construiesc un astfel de computer, ei vor crea in mod inevitabil nenumarate fiinte simulate. Foarte repede, numarul creierelor constiente simulate care traiesc intr-un computer va depasi cu mult creierele organice care traiesc in universul real. Daca acest lucru ajunge sa se intâmple, ramânem cu trei posibilitati: „1) Descendentii nostri (sau alte fiinte inteligente din Univers) nu vor putea niciodata sa dezvolte capacitatea tehnologica de a simula cu fidelitate cosmosul. 2) Descendentii nostri (sau alte fiinte inteligente din Univers) vor dezvolta tehnologia, dar vor alege sa nu simuleze cosmosul. 3) Marea majoritate a tuturor entitatilor constiente, inclusiv tu, traiesti intr-o simulare”.
Argumentul simularii este cel mai recent dintr-o lunga traditie a gândirii filozofice care pune sub semnul intrebarii natura suprema a realitatii pe care o traim.
Ca argumente filozofice, ipoteza simularii este una buna. Dar ipoteza se termina cu o trilema: trei afirmatii, dintre care una trebuie sa fie adevarata, dar nu putem spune care dintre ele.
Ce optiuni ai? „Ai voie sa ridici mâinile si sa spui ca nu stii care posibilitate este cea mai probabila sa fie corecta. De asemenea, ai voie sa argumentezi unei optiuni contra alteia. De pilda, poti spune ca computerele nu vor fi niciodata suficient de puternice pentru a simula cu fidelitate universul sau ca civilizatiile avansate vor gasi intotdeauna condamnabil din punct de vedere moral sa simuleze constiinta. Sau ai putea spune ca totul este inevitabil si ca traim intr-un univers simulat de altcineva. Sau, ati putea pune la indoiala ipotezele care sustin argumentul in sine”.
Creiere naturale sau simulate?
Poate cea mai mare presupunere din ipoteza de simulare „este ca creierele simulate vor coplesi rapid numarul de creiere organice. In viitorul indepartat, de exemplu, ar putea exista 99 de miliarde de fiinte simulate constiente pentru fiecare 1 miliard de fiinte organice. Asta ar insemna ca exista o sansa de 99 la suta sa fii printre cei simulati”.
Dar in 2017, Brian Eggleston, un student de licenta in analiza sistemelor la Universitatea Stanford, a descoperit un defect major in contabilitatea lui Nick Bostrom.
„Argumentul simularii se bazeaza pe descendentii nostri care construiesc computere superavansate, deoarece suntem singura specie cunoscuta care a fabricat computere. Odata ce descendentii nostri construiesc astfel de computere, vom sti cu siguranta ca nu suntem printre fiintele simulate din acele computere, pentru ca putem indica acele computere si putem spune in mod concludent ca nu suntem in interiorul lor. Indiferent câte entitati constiente simulate fac descendentii nostri, fie ca sunt 10 sau 10 trilioane, nu le putem folosi pentru a calcula sansele ca suntem intr-o simulare. Cu alte cuvinte, capacitatea lor viitoare de a crea universuri simulate nu ne spune daca ne aflam intr-o simulare.
In schimb, ne putem uita doar la trecutul nostru – fie oameni care traiesc cu ceva timp inaintea noastra (intr-un univers real nesimulat), fie unele creaturi extraterestre carora le place sa creeze oameni simulati. Desi oricare dintre aceste realitati este posibila, nu avem absolut nicio dovada ca oricare dintre ele este adevarata si nu avem nicio modalitate de a calcula numarul de entitati simulate existente. In cele din urma, nu stim, iar ipoteza de simulare nu ofera un argument convingator pe care l-am putea folosi. Asa ca ne putem intoarce la viata noastra si sa ne bucuram de ea.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii