De la primele reprezentari ale „Fecioarei cu Pruncul” – din catacomba lui Priscilla (de la numele proprietarului terenului sub care s-a sapat tunelul roman) – si pana la „Madonna, femeia iubitoare” a pictorului norvegian expresionist Edvard Munch – au trecut aproape doua milenii. Zbuciumatul si pesimistul Munch (despre care merita sa vorbim într-un numar viitor) nu mai credea, la finele secolului XIX, în ilustrarea clasica a Fecioarei, a carei imagine dogmatica devenise motonona. Conceptul de „Theotokos”, adica Mama lui Dumnezeu, fusese acceptat de Biserica la Conciliul de la Effes (anul 431) si de atunci, peste o mie de ani, cuplul sfant a fost vazut de maestri într-o multitudine de stiluri, toate înregimentate doctrinei oficiale.
Numai ca arta este produsa de oameni liberi, din ce în ce mai liberi sa se exprime într-un mod personalizat. Si asta fie ca accepta sau nu canoanele religioase. Daca termenul italian medieval „Madonna” (Doamna Mea) a fost acceptat de crestinatatea occidentala, atunci viziunea lui Munch asupra acestui concept este una total deformata, poate strigatoare la cer pentru multi. Pictorul norvegian, reprezentant al artei aflate în valtoarea transformarilor produse de trecerea de la impresionism la fovism si cubism, îsi imagineaza personajul sfant printr-un nud în care senzualitatea este îmbinata cu sfiala si chiar supusenie fata de „ceva” ce se afla deasupra ei.
Criticii spun ca ea priveste spre Lumina si ca ochii ei sunt închisi în semn de respect. Sa fie acea Lumina chiar Divinitatea? Este foarte probabil, avand în vedere titlul lucrarii (Femeie iubitoare, Madonna) din 1895, pe care a refacut-o de cinci ori, pana spre anul 1904. Munch si-a concretizat tema atat ca litografie, cat si în ulei pe panza. Parea mereu nemultumit de variantele anterioare, asa cum s-a întamplat si cu alte lucrari. Numai ca cea mai controversata varianta este cea litografica, si asta datorita elementelor însotitoare ale personajului feminin.
Multi critici s-au întrebat ce metafora se ascunde în imaginea unui „fat” aflat în coltul lucrarii. Acea fiinta ciudata are brate scheletice si ochii supradimensionati, chiar „înfricosatori” – dupa cum afirma comentatorii litografiei aflate la Muzeul de Arta Moderna din New York. Sa fie o aluzie la Iisus într-o perioada apropiata de momentul nasterii? Daca da, atunci Edvard Munch este foarte departe de evlavie si foarte aproape de o viziune realist-medicala. Blasfemie? Mergand pe linia tulburator de realista a fenomenului maternitatii, pictorul norvegian asociaza nudului si fatului mai multe figuri care – de data asta fara dubii – reprezinta spermatozoizii. Intreaga rama a compozitiei este plina de acesti luptatori ai fecunditatii…
Maestrul sapa o prapastie colosala între imaginea canonica a Madonnei si cea a simbolistilor, a caror libertate de expresie este deseori scandaloasa pentru credinciosii fideli. Numai ca autorul revine obsesiv asupra temei si în variantele pictate nu mai apar nici fatul si nici spermatozoizii. De asemenea, Madonna are o aura de un oranj rosiatic tipator, inspirat din stridentele cromatice ale fovistilor. Însa haloul ce înconjoara nudul indica cu mai multa claritate starea de beatitudine a femeii. Feminitatea ei se plaseaza undeva între Mama Protectoare si femeia partener sexual, fara ca aceasta din urma nuanta sa fie frivola. Fara îndoiala, controversata Madonna a lui Munch nu vrea sa seduca, ci ea însasi este sedusa de Lumina.
PAUL IOAN
Comentarii