Filmul care nu intra in masina de tocat

          Producatorii, regizorii si actorii de la Hollywood se zbat sa se situeze în topuri care stabilesc „cel mai puternic”, „cel mai bogat”, „cel mai influent” etc. om din cetatea filmului american si, inclusiv, din cinematografia mondiala.

          Producatorii, regizorii si actorii de la Hollywood se zbat sa se situeze în topuri care stabilesc „cel mai puternic”, „cel mai bogat”, „cel mai influent” etc. om din cetatea filmului american si, inclusiv, din cinematografia mondiala. Realizatorii de documentare n-au figurat niciodata în aceste competitii si, cu atât mai putin, nu s-au numarat printre campioni. Nu s-au îmbogatit pe seama creatiei lor, numele lor nu a ajuns pe buzele tuturor, si, cel mai trist, uneori au platit cu viata ambitia de a arata întregii lumi o fata mai putin hollywood-iana a realitatii.
          
          Death in Gaza este titlul documentarului de 77 de minute, realizat de jurnalistul britanic James Miller, 34 de ani, care pe 2 mai 2003 a fost rapus de focurile de arma ale soldatilor israelieni în timp ce turna ultimele secvente ale filmului. La Festivalul de la Berlin de anul acesta, producatoarea Saira Shah a fost cea care a prezentat în premiera mondiala postuma aceasta pelicula, pentru ca autorul ei parasise fortat scena vietii. Documentarul nu a putut fi însa ucis: este o marturie vie a spiralei violentei conflictului israelo-palestinian, vazuta prin ochii copiilor. Povestea începe cu întâlnirea dintre Ahmed, 12 ani, mare iubitor de fotbal, dar care viseaza totodata sa devina un martir al asa-numitei Intifada palestiniana, cu cel mai bun prieten al lui, Mohammed, în zadar implorat de mama sa sa stea departe de linia frontului. În preajma lor se afla si Nailja, o liceana de 16 ani, care traieste pe linia de frontiera a sectorului distrus de buldozerele israeliene. În Gaza, Ahmed si Mohammed nu vazusera în viata lor decât la televizor israelieni în uniforma militara, asa încât, cu inocenta vârstei lor, când nu arunca cu pietre în tancurile si in buldozerele israeliene, se joaca de-a „evreii si arabii”, un joc în care învingatorii… mor în chip de martiri. Ahmed activeaza însa în armata paramilitara palestiniana, îndeplineste pe timp de noapte diferite misiuni, caci „copiii nu sunt banuiti”. Când un paramilitar este întrebat daca nu cumva Ahmed este prea tânar pentru a muri ca martir, raspunsul e fara echivoc: „Suntem barbati si e razboi”. Filmul demasca de fapt pe de-o parte îndoctrinarea palestiniana, pe de alta durerea umana fata-n fata cu arbitrariul militar. Si nu în ultimul rând, moartea copiilor rapusi de gloantele israeliene. Din spatele camerei de filmat, gazetarul James Miller nu a încercat deloc sa-si ascunda emotia legata de toate aceste lucruri, desi nu se afla pentru prima data într-un „punct fierbinte” al istoriei, mai realizase documentare si în Afganistan, Algeria, Bosnia, Liban Sierra Leone si Irak. Finalul documentarului surprinde moartea lui Miller, care avanseaza catre un tanc israelian, împreuna cu echipa sa, fluturând un steag alb si strigând „Suntem jurnalisti britanici!”. Sperând ca va veni si ziua când vinovatii vor raspunde în fata legii pentru lipsa de responsabilitate si actul criminal comis, producatoarea Saira Shah sustinea: „Avem probe evidente ca a fost ucis ilegal”. Dupa tragicul incident, politia militara israeliana a deschis o ancheta, însa în mod inexplicabil familia lui Miller n-a avut acces la dosar. Si, ironia sortii: în ciuda mesajului pe care tânarul jurnalist voia sa-l transmita omenirii prin filmul sau, în ciuda protestelor si refuzului echipei de filmare, la câteva zile dupa uciderea lui Miller, palestinienii l-au declarat… martir si au editat afise cu figura lui, în semn de omagiu adus de eroii Jihad-ului în lupta împotriva Israelului.