În istoria zbuciumata a celui de-Al Doilea Razboi Mondial, putini generali japonezi au starnit concomitent controverse si admiratie asa cum a facut-o Hitoshi Imamura. Condamnat pentru crime de razboi, acesta nu a fugit de responsabilitate. Dimpotriva, a ales sa traiasca cu ea – la propriu!
Dupa ce a fost eliberat din închisoare, si-a construit o celula în propria gradina, o replica a închisorii în care fusese întemnitat, si s-a retras acolo, într-o forma de auto-pedeapsa despre care spunea ca este „singura justa pentru ce am facut”.
Dupa capitularea Japoniei, în septembrie 1945, generalul Imamura a fost unul dintre primii ofiterii superiori care s-au predat fortelor aliate. Spre deosebire de multi alti comandanti, el nu a încercat sa-si nege faptele sau sa dea vina pe subordonati. A cerut, în scris, sa fie judecat cat mai repede si sa fie încarcerat împreuna cu soldatii sai, în conditii grele, nu privilegiate.
Tribunalul militar australian de la Rabaul l-a condamnat, în 1947, la 10 ani de închisoare pentru crime de razboi. Nu pentru ca ar fi ordonat direct atrocitatile – ci pentru ca, în calitate de comandant, nu le-a oprit.
Pedeapsa a fost executata integral la închisoarea Sugamo din Tokyo, de unde a fost eliberat în 1954. Dar el nu s-a considerat un om liber. A spus adesea, în rarele interviuri pe care le-a oferit, ca „pentru ceea ce am facut, pedeapsa a fost prea mica”.
A urmat un gest care i-a uluit chiar si pe fostii sai camarazi: si-a vandut aproape toate bunurile, iar cu banii obtinuti a construit, în gradina casei sale din Japonia, o replica fidela a celulei în care fusese închis. Aceasta nu era un simplu simbol. Imamura a început sa locuiasca în acea celula, zi de zi, an dupa an, într-o tacere apasatoare, autoimpusa.
Vecinii povesteau ca rareori iesea din celula-gradina, unde traia în conditii austere, aproape monahale. „Remuscarea mea nu se poate încheia nici daca traiesc o mie de ani”, ar fi spus el unei rude apropiate.
În scrisorile sale, multe publicate dupa moartea sa, nota ca „datoria unui ofiter nu se încheie odata cu verdictul instantei, ci atunci cand sufletul sau poate sa traiasca fara a se mai simti rusinat.”. Mai mult decat atat, generalul s-a apucat sa scrie carti de memorii, nu pentru a-si justifica faptele, ci pentru a documenta, cu luciditate, ororile razboiului si greselile care nu trebuie repetate.
Veniturile obtinute din aceste volume le-a donat, în întregime, familiilor victimelor sau fostilor prizonieri de razboi. Într-un gest considerat fara precedent în Japonia postbelica, Imamura a facut apel la alti fosti comandanti sa-si asume raspunderea morala pentru trecut.
Dar povestea lui Imamura nu e doar despre remuscare, ci si una despre masura constiintei. Într-un secol al negarilor, el a ales sa-si transforme libertatea într-o alta închisoare. Într-o lume în care liderii politici si militari cauta sa scape de responsabilitate, generalul japonez s-a încarcerat singur, pentru a ramane fidel unei reguli de onoare pe care o considerase sfanta: într-un razboi, comandantul este cel dintai vinovat.
Moartea sa, în 1968, a fost discreta. Fara ceremonii militare, fara onoruri. Se spune ca a fost gasit în celula sa din gradina, învelit într-o patura veche, cu un jurnal alaturi. Pe coperta jurnalului erau scrise doar cateva cuvinte: „Timpul nu sterge sangele.”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii