Intr-o epoca intunecata si plina de razboaie si tradari, un rege a adus prosperitatea si pacea tarii sale, a aparat-o de fiecare primejdie ce o ameninta si i-a marit hotarele, cum nici un alt inaintas al lui nu o mai facuse: Arthur Pendragon. De poruncile sale ascultau zeci de cavaleri, gata oricand sa-i protejeze pe cei slabi impotriva abuzurilor celor puternici si sa infrunte orice pericol in cautarea celei mai sacre relicve a crestinatatii – Sfantul Graal. Desi regina si cel mai bun dintre cavalerii sai ii vor insela asteptarile, desi insusi fiul sau il va ucide, desi regatul maret pe care-l faurise se va prabusi in ruina, modelul inspirat de Arthur va ramane cel dupa care se vor calauzi toti conducatorii lumii, vreme de multe secole…
„Omul-urs”
In ziua de azi, istoricii par de acord in a recunoaste ca a existat un Arthur ca personaj real, dincolo de aceasta figura legendara. Este vorba despre un conducator militar, Arturus, care a condus lupta celtilor din Britania impotriva anglo-saxonilor, la sfarsitul secolului V si inceputul secolului VI. Motivul pentru care numele sau nu apare in nici o cronica a acestei perioade pare sa-l constituie faptul ca Arturus nu era adevaratul nume, ci mai curand un titlu sau o porecla, insemnand „Ursul”.
Istoricul britanic K.H. Jackson a emis ipoteza ca numele originar ar fi Artorius, de origine romana, dar un alt istoric, J. D. Bruce, avanseaza posibilitatea unei proveniente galice – arth gwyr, care s-ar traduce prin „omul-urs”. Din putinele date pe care cronicarii vremii ni le ofera, se poate reconstitui vag figura adevaratului Arthur, ca un luptator curajos si puternic care, dupa numeroase batalii castigate, a murit in misterioasa batalie de la Camlann, prin anul 537. Tatal lui Arthur ar fi putut fi Ambrosius Aurelianus, el insusi Duce al Britaniei. Deceniile cuprinse intre moartea acestuia, undeva dupa 495, si sfarsitul lui Arthur, circa patruzeci de ani mai tarziu, reprezinta o epoca zbuciumata, plina de batalii sangeroase, de framantari si intrigi meschine, din care insa se va naste o magnifica legenda.
Asa s-a nascut legenda
Problema este ca, in lipsa unui cronicar contemporan care sa vorbeasca in cunostinta de cauza despre Arthur, nu ne putem baza decat pe scrierile unor autori ulteriori, influentati in mare masura de legende. Cea mai importanta dintre sursele referitoare la Arthur este Historia Regnum Britanniae (Istoria regilor Britaniei), scrisa in 1135 de catre Geoffrey de Monmouth.
Tot in secolul XII, calugarul Nennius, in a sa Historia Brittonum (Istoria britonilor) enumera bataliile duse de Arthur impotriva invadatorilor germanici – saxonii si anglii – la sfarsitul secolului V. Scriitorul care a compilat toate datele existente, referitoare la Arthur, si le-a dat o forma coerenta, este Sir Thomas Malory. In cartea La Mort d'Arthur (Moartea lui Arthur), tiparita la 1485, el enumera toate povestirile care circulau despre rege si il transforma intr-un erou al veacului sau. Potrivit scriitorului englez, Arthur ar fi fost fiul nelegitim al lui Uthert Pendragon („Cap de dragon”), stapanitorul Britaniei.
El se casatoreste cu Guinevere, porunceste sa se construiasca o masa rotunda, pentru ca toti cavalerii asezati la ea sa se simta egali, si zamisleste un fiu, dintr-o legatura vinovata, pe Mordred. Cavalerii pornesc in cautarea potirului din care Iisus a baut la Cina cea de Taina, iar unul dintre ei, chipesul Lancelot, se indragosteste de regina Guinevere; relatia lor este descoperita de Arthur, care pleaca sa-l pedepseasca pe Lancelot, in Franta, lasandu-si fiul vitreg ca regent. Acesta insa cauta sa acapareze tronul si il raneste mortal pe Arthur. Dar, in mod straniu, legenda nu spune daca el moare sau nu, pentru ca, muribund fiind, este dus de zane in insula Avalon.
O viata traita cu mana pe sabie
Ca Arthur a existat, este un lucru aproape cert. Dar nu a fost nici pe departe magnificul rege cu barba alba si infatisare de batran intelept, despre care cronicarii au scris. Arthur era doar unul dintre numerosii razboinici de la inceputul Evului Mediu, mort cel mai probabil nu la senectute, ci in floarea varstei; cat despre legenda Mesei Rotunde, se stie precis ca ea tine mai degraba de idealismul societatii medievale tarzii, decat de realitatea acelor vremuri intunecate, cand orice lider care dorea sa-si mentina puterea trebuia sa se impuna prin taisul sabiei. Revenind la adevaratul Arthur, se pare ca el ar fi mostenit domeniile tatalui sau, Uther, dupa ce acesta a fost otravit de catre spionii regelui saxon Colgrin – personaj atestat istoric, ca si un alt conducator saxon, Octa, invins si ucis de Uther in batalia de la St. Albans. Dupa ce a preluat conducerea ducatului sau, Arthur, poreclit astfel datorita puterii sale neobisnuite, de care facea dovada inca din copilarie, a condus numeroase campanii impotriva invadatorilor saxoni.
Venind in ajutorul britonilor asediati la Bath, Arthur i-a ucis, intr-o lupta corp la corp, pe cei doi conducatori saxoni, Colgrin si Baldulf. Desi nu implinise inca douazeci de ani, Arthur a dat dovada de o vitejie neo-bisnuita si, conducandu-si personal trupele, a reusit sa-i alunge pe saxoni din Tara Galilor, din sudul Angliei si chiar din Scotia. Locuitorii de aici l-au proclamat stapan al lor si i-au oferit omagiul cuvenit seniorului. Despre Guinevere, acelasi Geoffrey de Monmouth spune ca ar fi provenit dintr-o veche si nobila familie romana, desi el o numeste Guanhumara – termen de origine celtica. Adunand tot mai multi oameni sub stindardul sau, Arthur a trecut in Irlanda, spre a-l pedepsi pe regele de aici, Gillomanius, pentru sprijinul acordat saxonilor. Acesta este invins in lupta, prins si eliberat doar dupa ce primeste sa devina vasalul lui Arthur.
Ajuns la maturitate, Arthur si-a indreptat atentia asupra Frantei, unde a intreprins se pare cateva expeditii de cucerire. Moartea sa, pusa in legatura cu tradarea fiului, Mordred (potrivit altor versiuni, acesta ar fi fost nepotul sau), s-ar fi petrecut, spune Monmouth, in Galia, in timpul unei batalii cu „romanii”. De fapt, adevarul ar putea fi mai prozaic si intru totul nedemn de un „rege fara prihana”, cum este infatisat pretutindeni Arthur: venit in fruntea cetelor sale pradalnice, el ar fi putut fi rapus de autohtonii din Galia, dornici sa-si apere pamanturile de invadatori. Dezavantajul acestor tarani pasnici e ca nu au avut si ei un reprezentant care sa scrie istoria din punctul lor de vedere – asa cum nici bascii, invadati de Charlemagne, nu au avut, fiind acuzati ca l-ar fi ucis miseleste pe Roland.
Hic iacet sepultus…
In ultimii ani, s-au facut sapaturi arheologice la castelul de la Tintagel, presupusul loc de nastere al lui Arthur si astazi un obiectiv turistic vizitat de mii de turisti, care iau de bune toate explicatiile ghidului, neglijand faptul ca respectivul edificiu a fost cladit abia in secolul XII si ca inainte, pe acel loc se aflase o manastire, nu un castel… Ghidul le destainuie, cu lux de amanunte, povestea venirii pe lume a lui Arthur. Tatal sau, Uther Pendragon, indragostit de frumoasa Ygerna, sotia lui Gorlois, ducele de Cornwall, ii cere vrajitorului Merlin o licoare magica, gratie careia sa poata patrunde in castel neobservat.
Magicianul se conformeaza si astfel, Uther isi poate implini dorinta de a fi alaturi de Ygerna. Din dragostea lor se va naste Arthur. Observam ca, desi proslaveste virtutile cavaleresti, iubirea pura si prietenia, legenda lui Arthur nu poate face rabat de la unele realitati ale vremii, deloc „ortodoxe”, adulterul fiind o metoda adoptata de multi dintre eroi, inclusiv de „neprihanita” Guinevere si de „purul” cavaler Lancelot. In privinta locului unde si-a gasit odihna vesnica Arthur, discutiile sunt si ele in toi.
In 1190, recladind manastirea de langa Glastonbury, dupa un incendiu, calugarii de aici ar fi gasit, se spune, un mormant, deasupra caruia se afla o cruce de plumb cu inscriptia: Hic iacet sepultus inclytus Rex Arthurius in Insula Avallonia cum uxore sua secunda Wenneveria (Aici odihneste renumitul rege Arthur, in Insula Avalon, impreuna cu a doua sa sotie, Guinevere). Calugarii au sapat mai adanc si au descoperit scheletul unui barbat de statura uriasa, iar alaturi un schelet mult mai mic si resturi de par blond.
Desigur, nimeni nu poate crede astazi in asemenea nascociri, cu atat mai mult cu cat dupa ce focul le mistuise chiliile, calugarii aveau nevoie de fonduri. Ideea lor de a-l „gasi” pe Arthur a dat se pare roade, caci imediat spre Glastonbury a navalit un suvoi de pelerini, veniti sa aduca un ultim omagiu regelui disparut si sa-i „milostiveasca” si pe bietii monahi pentru staruinta lor…
GABRIEL TUDOR
Comentarii