Supranumit „Picioare lungi”, datorita staturii sale neobisnuit de inalte, Edward I a fost probabil cel mai ilustru monarh pe care Anglia l-a avut in Evul Mediu. Cei douazeci de ani ai domniei sale marcheaza apogeul apropierii dintre Coroana si popor, prin reprezentantii sai alesi in cadrul Parlamentului. Am putea spune ca in mare masura, datoram notiunea de parlamentarism acestui barbat viteaz si aspru, acuzat pe nedrept de cruzime, intr-o epoca in care a fi crud reprezenta adesea singura modalitate de a subzista.
„Cea mai buna lance a lumii”
Copil venit la batranete, cand regele Henric al III-lea, tatal sau, nu se mai astepta sa poata avea urmasi, Edward a fost o odrasla adorata de acesta. Desi normand de origine, Henric l-a numit asa in cinstea unui suveran venerat de el, Edward Confesorul, care era saxon, sperand ca pruncul sa fie la fel de intelept ca si acesta. Dorinta i s-a indeplinit, doar ca, spre deosebire de piosul rege saxon, Edward Longshanks a dat dovada de o cruzime adesea reprobabila.
Inainte de a deveni rege, Edward a fost numit guvernator al Irlandei si Gasconiei si apoi a parasit Anglia, in august 1270, spre a pleca in Cruciada, alaturi de regele francez Ludovic cel Sfant. Dar Ludovic a pierit de ciuma la Alger, si expeditia s-a incheiat cu un esec. La finele lui 1272, afland ca tatal sau murise, Edward s-a intors in Anglia, fiind incoronat, in august 1274, la Westminster Abbey. Astfel, Edward a devenit rege la varsta deplinei maturitati, cand implinise 35 de ani si era deja „cea mai buna lance a lumii”. In acelasi timp, avea o experienta politica remarcabila si o abilitate de a se folosi de cei din jur care-l vor face unul dintre cei mai mari diplomati ai vremii.
Dupa ce a folosit fondurile camatarilor evrei, pentru a-si pune ordine in finante si a impulsiona comertul, regele nu a manifestat nici un fel de remuscare atunci cand, in 1290, i-a expulzat pe toti din Anglia. Si, ca nu cumva sa se creada ca n-ar fi un om obsedat de ideea de justitie, va ordona ca marinarii care i-au jefuit sau asasinat pe evrei, in timpul calatoriei pe mare, sa fie spanzurati! Edward a fost un om al epocii sale, ba poate, in multe privinte, a depasit-o.
Orgolios, tiranic, crud uneori pana la sadism, el a avut totusi intelepciunea sa inteleaga ca vremea despotismului apusese in Anglia si ca singura cale de a consolida monarhia era sprijinul acordat burgheziei si tinerea in frau a nobililor. Regimul lui Edward I a insemnat reformarea autoritatii regale, consolidarea teritoriului si definirea politicii externe. Edward a posedat forta care-i lipsise tatalui sau si pe care, din pacate, nu o va dovedi nici urmasul la tron, nevolnicul Edward al II-lea. „Vrea ca in tara sa domneasca legea, scria un contemporan, dar el declara legal doar ce-i convine”.
„Marioneta” se revolta
Ca si pe plan intern, in exterior Edward I a dus o politica foarte agresiva. Spre deosebire de predecesorii si de urmasii sai, care si-au concentrat eforturile in pastrarea sau recucerirea domeniilor din Franta, el a inteles ca doar unificarea intregului teritoriu al insulelor britanice ii poate furniza liniste in tara si forte suficiente ca sa-i permita a lupta peste mari. In 1277, a inceput o campanie de cucerire a Tarii Galilor, in urma careia intreaga regiune a fost supusa, un an mai tarziu. Conducatorul galez, Llywelyn ap Gruffydd, a fost ucis in lupta, iar fratele sau, David, luat prizonier, a fost spanzurat, rupt in patru si sfartecat, din ordinul lui Edward.
In 1301, primul nascut al sau, cel ce va domni ca Edward al II-lea, a primit titlul de „print de Walles”, statut ce va fi rezervat de acum inainte tuturor mostenitorilor Coroanei engleze. Desi a incercat sa supuna pe deplin si Irlanda, succesul a fost limitat. Influenta engleza asupra acestei insule s-a redus la introducerea unui Parlament la Dublin si la cresterea schimburilor comerciale cu orasele de pe litoral; restul tarii a ramas in stapanirea baronilor sau a capeteniilor tribale.
Gratie diplomatiei, a reusit sa-si pastreze majoritatea domeniilor din Franta, dar incursiunile repetate ale lui Filip al IV-lea in Gasconia l-au fortat sa intervina personal, in fruntea trupelor sale. In 1303, s-a negociat pacea cu Franta, in urma careia se revenea la acel status quo de dinainte de razboi. Implicarea lui Edward in Scotia a avut efecte mai dramatice si mai indelungate. Aceasta tara dezvoltase o monarhie feudala similara Angliei, dar coexistau in continuare si relatiile tribale si de clan. Dupa moartea regelui scotian Alexander al III-lea, in 1290, Edward a cautat sa puna mana pe tronul tarii printr-o alianta matrimoniala, cerand, pentru fiul sau, mana printesei Margareta, urmasa la tron, desi aceasta era doar o fetita de cativa ani.
Dar, indreptandu-se spre Anglia, dinspre geroasa Scandinavie, unde traise pana atunci, Margareta a murit pe drum, lasand deschisa problema succesiunii la tron. Edward nu s-a lasat, invitandu-se sa le fie nobililor scotieni arbitru, pentru desemnarea viitorului rege dintre ei. De fapt, voia sa puna pe tronul Scotiei un personaj-marioneta, dirijat de el. A fost ales John Baliol, care a depus juramant de credinta fata de Edward. Curand, regele Angliei a cerut scotienilor ajutor militar, pentru o proiectata campanie in Franta.
Dar „marioneta” Baliol a refuzat sa se supuna si astfel conflictul a fost declansat. Avand o armata net superioara, Edward i-a infrant pe scotieni, in 1296 si l-a obligat pe Baliol sa abdice. Din nou insa, planurile lui Edward au fost date peste cap de rebeliunea declansata de William Wallace, care a condus cu pricepere lupta pentru libertate a poporului sau. La Stirling, i-a zdrobit pe englezi si apoi a pustiit nordul Angliei, spre disperarea lui Edward. Acesta a strans o armata puternica si i-a infrant pe scotieni, in 1298, spanzurandu-i pe toti prizonierii.
Abia dupa capturarea, prin tradare, a lui Wallace, si executia sa, in 1304, rezistenta scotienilor a fost innabusita. A urmat o represiune crunta, pentru care motiv scotienii au manifestat o ura de nestins fata de englezi. Anul 1297 a adus cea mai grava criza din intreaga domnie a lui Edward. Neincetatele razboaie purtate de el secatuisera tara, oamenii de rand, dar si nobilii, erau nemultumiti de taxele impovaratoare, Biserica refuza sa-si plateasca darile, insusi episcopul de Canterburry amenintandu-l pe rege cu excomunicarea, Parlamentul se arata refractar in a mai sustine politica militarista a lui Edward.
Pactum serva
La finalul domniei, Edward s-a vazut obligat sa reconfirme drepturile supusilor, inclusiv Magna Carta, spre a obtine banii de care avea nevoie. Dar linistea aparenta a ultimilor sai ani ai regimului sau nu a durat prea mult, caci Robert Bruce, nepotul unuia dintre pretendentii la tron din 1290, a ridicat din nou steagul luptei pentru independenta. Edward, desi grav bolnav, si-a adunat trupele si a pornit spre Scotia. Se spune ca inainte de a pleca, a facut un bizar juramant, „inaintea Domnului si a Lebedelor”, ca va zdrobi revolta scotienilor dar nu va mai lupta niciodata impotriva crestinilor, ci va pleca iarasi spre Tara Sfanta, spre a muri acolo.
Moartea l-a rapus insa pe drumurile Scotiei, la Burgh by Sands, pe 7 iulie 1307, la varsta de 68 de ani. Ultima lui dorinta a fost una de-a dreptul excentrica: el a cerut, cu limba de moarte, ca trupul sa-i fie purtat mai departe, in campania impotriva scotienilor si chiar in batalie sa fie tinut inaintea trupelor, spre a le conduce cum o facuse si cand era viu, iar inima sa-i fie scoasa din piept si dusa in Tara Sfinta, la Ierusalim. Totusi, trupul sau a fost ingropat la Westminster Abbey, intr-un cavou de marmura neagra, pe care au fost daltuite ulterior cuvintele Scottorum malleus („Ciocanul scotienilor” si Pactum serva („Pastreaza-ti cuvantul dat”). Cuvinte care il caracterizau cum nu se poate mai bine pe acest suveran dur, dar drept…
GABRIEL TUDOR
Comentarii