Divinizarea conducatorului unei societati, considerarea lui drept „fiinta suprema” este un fenomen care a debutat o data cu istoria si il intalnim din timpurile Egiptului predinastic si pana in zilele noastre. Dar conceptualizarea acestui flagel al societatilor totalitare a fost facuta incepand cu ganditorul german Max Weber (1864-1920) – unul dintre fondatorii sociologiei, alaturi de Karl Marx si Émile Durkheim.
Faraoni de ieri si de azi
In Antichitate, cultul personalitatii era strans asociat cu religia, astfel ca faraonii si imparatii Romei antice se credeau (si terorizau populatia cu astfel de idei impuse coercitiv) descendenti ai zeilor si pretindeau supusilor sa se comporte ca atare. Practic, in acele vremuri trebuia sa crezi in liderul societatii ca intr-un zeu coborat pe pamant. Pentru Max Weber, acest gen al cultului personalitatii se incadreaza la categoria „autoritate charismatica”. Sa nu uitam ca acei „zei terestri pusi in fruntea oamenilor” isi asigurau nemurirea prin monumente funerare si de cult uluitoare – vezi si piramidele de pe platoul Giseh, langa Cairo.
O data cu evolutia istorica a organizarii societatilor europene, cultul personalitatii a capatat alte vesminte, dar cu o baza ideatica identica. In Evul Mediu, regii Frantei se considerau „monarhi de drept divin” si chiar se mandreau cu devize aiuritoare pentru epoca moderna, precum „Statul sunt eu!” Si, ca in multe cazuri, sfarsitul unor astfel de aberatii socio-politice era crunt. De exemplu, cu toate ca Ludovic al XVI-lea a renuntat la monarhia absoluta si a acceptat monarhia constitutionala, el a fost decapitat de revolutionari. In Anglia, satui de puterile excesive ale regelui, parlamentarii in frunte cu Oliver Cromwell au desfiintat monarhia pentru o perioada.
Ceea ce s-a intamplat cu teroarea cultului personalitatii in secolul XX este incredibil, daca privim la scara istorica a evolutiei societatii moderne. Cum a fost posibila consolidarea unei puteri supreme dictatoriale precum cele detinute de Stalin, Mussolini si Hitler? In postumitate, ne raspunde tot Max Weber. El scria ca „autoritatea birocratica” este cea mai noua forma de terorizare (presiune) asupra unei natiuni. Aparatul puterii se construieste lent dar sigur prin propaganda desantata, coplesitoare, sufocanta. Si puterea stie sa mentina statutul de autoritate suprema a „iubitului si genialului conducator” prin mijloace coercitive bine consolidate precum politia secreta. Practic, ceea ce am vazut in epoca moderna la lideri precum Enver Hogea (Albania), Iosip Broz Tito (Iugoslavia), Nicolae Ceausescu, Kim ir Sen (Coreea de Nord), cat si in Africa sunt exemple elocvente pentru teoria sociologica anticipativa a lui Weber. Au existat si culmi ale penibilului (daca se mai poate spune asa) in Africa, unde un lider precum Haile Selasse, imparatul Etiopiei, se considera „Mesia biblic” si „Dumnezeu incarnat”. Miscarea cultuala Rastafari il considera „a doua venire a lui Iisus”!
Contributia lui Karl Marx
Sintagma „cultul personalitatii” ii apartine ganditorului german Karl Marx, care l-a folosit prima oara intr-o scrisoare (datata 10 noiembrie 1877) in care spunea ca il „oripileaza cultul personalitatii” si detesta „publicitatea personala”. Termenul a fost mult raspandit de critica lui Nikita Hrusciov la adresa modului cum Iosif Stalin a condus URSS. Era anul 1956, inceputul destalinizarii.
PAUL IOAN
Comentarii