La mijlocul secolului al XIX-lea, Irlanda a fost lovita de una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Europei moderne: Marea Foamete a Cartofului, cunoscuta în limba irlandeza ca An Gorta Mór.
Între anii 1845 si 1852, o combinatie devastatoare de mana a cartofului, saracie si neglijenta politica a dus la moartea a peste un milion de oameni si la emigrarea altor doua milioane.
Aceasta catastrofa nu doar ca a schimbat radical structura demografica a Irlandei, ci a modelat si constiinta nationala a poporului irlandez pentru generatiile urmatoare. La acea vreme, Irlanda era o societate rurala, aflata sub dominatia politica si economica a Marii Britanii. Majoritatea terenurilor agricole apartineau unor mari proprietari britanici sau anglo-irlandezi, iar taranii irlandezi traiau ca arendasi, muncind pamântul altora pentru a-si câstiga existenta.
Pe micile parcele de pamânt pe care le puteau cultiva pentru uz propriu, acestia se bazau aproape exclusiv pe cartof, un aliment care se adaptase perfect solului irlandez si care asigura o hrana consistenta pentru întreaga familie.
Aceasta dependenta totala de o singura cultura agricola s-a transformat însa într-o vulnerabilitate fatala atunci când, în 1845, o ciuperca microscopica, Phytophthora infestans, a atacat culturile de cartofi, distrugându-le în doar câteva zile. În toamna acelui an, o mare parte din recolta a fost compromisa, iar în 1846 si 1847 dezastrul a devenit total. Cartofii se înnegreau în pamânt, iar mirosul de putregai anunta începutul unei foamete cum nu se mai vazuse pe insula.
Pentru milioane de oameni, care nu aveau alte surse de hrana, lipsa cartofilor însemna pur si simplu condamnarea la moarte. Guvernul britanic a reactionat cu întârziere si, desi au fost organizate unele programe de ajutor, acestea au fost insuficiente si prost administrate.
Dominata de ideologia liberalismului economic, conducerea de la Londra a considerat ca piata trebuie sa se autoregleze, refuzând sa intervina masiv. Într-un paradox tragic, în timp ce oamenii mureau de foame, Irlanda continua sa exporte catre Anglia cantitati uriase de cereale, carne si produse lactate – bunuri inaccesibile populatiei sarace.
Conditiile de trai au devenit apocaliptice. Mii de familii au fost evacuate de pe pamânturile arendate pentru neplata chiriei, iar satele s-au golit pe masura ce oamenii plecau în cautarea hranei. Drumurile au fost presarate cu cadavre, iar epidemiile de tifos si holera au facut ravagii în rândul supravietuitorilor. În orase, adaposturile improvizate si cantinele publice erau coplesite, iar speranta parea pierduta.
Pentru multi irlandezi, singura cale de salvare a fost emigrarea. Între 1845 si 1855, aproximativ doua milioane de oameni au parasit Irlanda, îmbarcându-se în vapoare supraaglomerate catre Statele Unite, Canada sau Australia. Aceste nave, supranumite „vapoare sicriu” îsi meritau tristul nume: mii de pasageri au murit în timpul calatoriei din cauza bolilor si a conditiilor inumane.
Totusi acesti emigranti au pus bazele unei diaspore irlandeze numeroase si influente, în special în America, unde urmasii lor au contribuit decisiv la formarea identitatii culturale a noii lumi.
Când foametea s-a sfârsit, în jurul anului 1852, Irlanda nu mai era aceeasi. Populatia scazuse de la aproape opt milioane la mai putin de cinci milioane de locuitori, iar efectele demografice s-au resimtit timp de un secol.
În plan politic, resentimentul fata de autoritatile britanice a crescut enorm. Multi irlandezi au considerat reactia guvernului de la Londra nu doar ineficienta, ci de-a dreptul criminala.
Aceasta convingere a alimentat miscarile nationaliste care aveau, peste câteva decenii, sa duca la lupta pentru independenta.
GABRIEL TUDOR
Comentarii