Recent s-au publicat doua documente, anterior secretizate, datate 27 mai 1971, elaborate de Departamentul Apararii din Australia, Organizatia Reunita de Informatii, avand ca subiect „Aspecte stiintifice si de intelligence ale problematicii OZN”.
Ele ilustreaza foarte bine ce anume stiau serviciile de informatii din Australia despre preocuparile autoritatilor din SUA privind OZN-urile si despre istoria investigarii fenomenului OZN in SUA, in primii 25 de ani de ob-servatii, o istorie plina de invataminte si azi. Reproduc mai jos documentul principal, cu unele prescurtari si explicatii.
1. In iunie 1947, Centrul de Informatii Tehnice Aeriene (ATIC), situat in apropiere de Dayton, Ohio, a fost desemnat sa investigheze primele rapoarte despre „farfurioarele zburatoare”. In decurs de o luna, s-a constatat ca feno-menele sunt reale si probabil de origine sovietica. Pana la sfarsitul anului, cand ATIC a fost autorizat oficial sa investigheze fenomenul sub numele de cod Project SIGN si cu prioritate ridicata, majoritatea investigatorilor au inclinat mai degraba spre o origine interplanetara decat sovietica. Aceste opinii au fost cristalizate intr-o „estimare” scrisa, care a fost trimisa Pentagonului in septembrie 1947. Aici concluziile interplanetare au fost respinse din cauza insuficientei unor dovezi solide. La ATIC a avut loc atunci o reactie impotriva oricarei incercari de a dezlega problema OZN-urilor.
2. In februarie 1949, personalul ATIC desemnat in proiectul SIGN a fost inlocuit cu personal nou pentru a forma proiectul GRUDGE. In 1949, Proiectul GRUDGE a fost folosit pentru a incerca sa se elimine orice idee despre existenta OZN-urilor. (…)
3. Proiectul GRUDGE nu a reusit sa elimine problema OZN-urilor. Numarul de rapoarte OZN din 1949 a depasit de fapt pe cel din 1948, iar mai multe persoane care au avut acces la rapoartele oficiale anterioare au contrazis pozitia USAF (US Air Force). Jurnalistii au considerat in general ca rapoartele GRUDGE reprezinta o acoperire pentru cercetari mai serioase facute de altii. In cele din urma, serviciile de informatii ale USAF au decis ca este nevoie de o noua abordare a problemei. In martie 1952, (a fost creat) proiectul BLUE BOOK (…care) a reusit sa prelucreze date din 3.200 de rapoarte intr-un formular potrivit pentru a utiliza masinile IBM de sortare a cartelelor.
4. Vara anului 1952 a inregistrat o crestere de peste douazeci de ori a ratei de raportare (OZN) inclusiv cele doua mari observari din iulie deasupra de Washington D.C. (…) O parte a serviciilor de informatii USAF a considerat OZN-urile ca fiind nave spatiale interplanetare pe cale de a ne contacta. Pentru a pregati publicul pentru aceasta eventualitate, 41 de rapoarte clasificate anterior au fost lansate intre august 1952 si februarie 1953. Aceste rapoarte au contrazis politica oficiala a USAF, care respingea observatiile, ca identificari gresite etc. Pe de alta parte, CIA a privit activitatea din vara a OZN-urilor ca o amenintare la adresa securitatii nationale, in primul rand deoarece congestionarea comunicatiilor si implicarea fortelor de aparare au diminuat nivelul de vigilenta nationala in fata unui posibil atac inamic.
5. La mijlocul lunii ianuarie 1953, Biroul de Informatii Stiintifice al CIA a convocat un grup de experti stiintifici, prezidat de H. P. Robertson, cu scopul de a recomanda actiuni viitoare asupra problematicii OZN. Briefing-urile au fost facute atat de CIA, cat si de USAF. Personalul ATIC a aratat doua filme OZN clasificate atunci si primele rezultate ale analizei statistice a 3.200 de rapoarte. Din cauza problemelor vitale aflate in joc, comitetul s-a simtit obligat sa recomande continuarea anchetei, dar cu personal si echipament sporit. USAF a raspuns rapid cu instructiuni, pentru a se conforma acestor recomandari.
6. Cu toate acestea, CIA, intr-un raport din 16 februarie 1953, si-a aratat preferinta pentru abandonarea anchetei in public, concomitent cu intensificarea colectarii datelor. Pana in septembrie 1953, pozitia CIA a fost in mare masura atinsa, Proiectul BLUE BOOK s-a diminuat, de la zece persoane instruite care operau la un nivel secret, la un proiect practic inactiv care implica un singur aviator. Componenta de investigatie a fost transferata la Escadrila 4602 a Serviciului de Informatii Aeriene, care a fost instruita sa obtina rapid informatii si sa raporteze la Comandamentul Apararii Aeriene si Serviciul de Informatii al USAF din Washington, mai degraba decat la BLUE BOOK. Regulamentul AFR 200-2 autoriza accesul datelor OZN de la unitatile USAF direct la unitatea 4602, in timp ce anterior acest privilegiu fusese acordat proiectului BLUE BOOK. (…) Pana la inchidere, in decembrie 1969, BLUE BOOK a servit in primul rand pentru a oferi publicului rezumate neclasificate ale identificarilor OZN si nu a constituit o legatura vitala in colectare sau analiza serioasa.
7. Controlul constientizarii publicului cu privire la situatia OZN a fost intarit prin emiterea (regulamentului) JANAP 146 din 1953, care interzicea sa se discute despre OZN-uri in armata, infractiune pedepsita cu pana la 10 ani de inchisoare si o amenda de 10.000 de dolari. Cu toate acestea, atunci cand membrii serviciului demisionau sau se pensionau, era posibil ca ei sa dezvaluie atitudinile si opiniile USAF. (…) Maiorul D. Fournet, responsabil pentru proiectul BLUE BOOK la Pentagon pana la sfarsitul anului 1952, ori capitanul E. Ruppelt, care a condus proiectul GRUDGE si Proiectul BLUE BOOK pana in septembrie 1953, ca si amiralul Hillenkoetter, care a condus CIA de la infiintare pana in octombrie 1950, au declarat public, cand s-au pensionat, ca guvernul SUA stia ca OZN-urile sunt fenomene extraterestre, dar a ascuns aceasta publicului.
8. Cand in 1956 a fost creata (organizatia non-guvernamentala) Comitetul National de Investigare a Fenomenelor Aeriene (NICAP) pentru a contracara investigatiile USAF asupra OZN-urilor, care fusesera suprimate catre public, primul presedinte a fost amiralul D.S. Fahrney, care a condus programul de rachete dirijate al Marinei. Pe langa amiralul Hillenkoetter, maiorul Keyhoe si maiorul Fournet, ceilalti directori au fost contraamiralul H.B. Knowles, generalul A. Wedemeyer si col. J.J. Bryan (care a fost asistent special al secretarului armatei aeriene). Pentru a reduce efectul acestora si a altor dezertari similare de la politica oficiala, dupa pensionare, JANAP 146E revizuit, adoptat in 1960, a facut ca divulgarea datelor OZN (indiferent cand) sa devina o infractiune la legea spionajului.
9. Schimbarea stilului de raportare al USAF inainte si dupa intalnirea Grupului Robertson este indicata clar in Raportul Special #14 al Proiectului BLUE BOOK. (…)
10. In corpul greu de obtinut al raportului se afla o diagrama interesanta. (…Ea arata ca) pe masura ce gradul de incredere in soliditatea observarii era mai mare, procentul de rapoarte inregistrate ca „necunoscute” (deci care nu pot fi identificate, nici macar aproximativ, ca obiect cunoscut) era si el mai mare. In schimb, procentul rapoartelor clasificate drept „informatii insuficiente” scadea odata cu imbunatatirea fiabilitatii. (…E atasat un tabel in acest sens)
11. De-a lungul anilor, a existat o forma persistenta de declaratii oficiale care sustineau ca procentul de observatii neidentificate ar fi mai mic daca ar fi disponibile mai multe date. Tabelul de mai sus contrazice aceasta afirmatie. Rapoartele de excelenta fiabilitate provin in general de la astronomi, piloti, oameni de stiinta, geodezi, meteorologi, operatori radar etc. cu rapoarte detaliate si valori instrumentate cu precizie. (…)
12. Consultantii proiectului BLUE BOOK au efectuat teste statistice asupra populatiei de obiecte necunoscute pentru a determina probabilitatea ca aceasta sa fie similara cu populatia de obiecte identificate si au constatat ca sansa (…) era de o suta de miliarde de miliarde la unu. (…)
13. Deoarece in 1957 proiectul BLUE BOOK a incercat sa reduca numarul oficial de cazuri necunoscute, ei au sustinut ca doar 14 din 1.006 de observari au ramas neidentificate. Programul secret a crescut in schimb considerabil. Agentia guvernamentala (aproape sigur CIA) care a colectat date despre performanta OZN-urilor si metodele de propulsie in perioada 1948-1952 a influentat probabil finantarea de catre guvernul SUA a unor proiecte avansate. Unul dintre aceste proiecte a fost farfuria canadiana Avro. (Continuarea documentului in numarul viitor)
DAN D. FARCAS
Comentarii