In noaptea de 2 februarie 1959, noua alpinisti pe schiuri, angajati intr-o traversare pe coasta estica a muntelui Holat Siahl (care in limba localnicilor Mansi inseamna Muntele Mortii), in regiunea Sverdlovsk (azi Ekaterinburg) din nordul Uralilor, au avut parte de o moarte tragica, in imprejurari care nu au fost elucidate nici pana azi. Grupul de schiori, condusi de Igor Diatlov, era format initial din opt barbati si doua femei, majoritatea studenti sau absolventi ai Institutului politehnic din Ural (la ora actuala Universitatea tehnica de stat din Ural). Cu o exceptie, aveau varsta intre 20 si 25 de ani.
Grupul a ajuns cu trenul la Ivdel, un oras in centrul regiunii Sverdlovsk, pe 25 ianuarie. De aici alpinistii s-au deplasat cu un camion pana la Vijai, ultima asezare locuita, de unde au plecat pe 27 ianuarie spre muntele Otorten, tinta finala a itinerarului. Traseul era clasificat ca fiind de "categoria III" (cea mai dificila) in acest sezon. In ziua urmatoare, unul dintre participanti a fost obligat sa se intoarca, din cauza unor probleme de sanatate, Ceilalti noua au continuat drumul.
Jurnalele si aparatele de fotografiat gasite in ultima tabara permit sa se reconstituie detaliile traseului parcurs pana la momentul tragediei. Pe 31 ianuarie au ajuns in punctul in care trebuia sa inceapa ascensiunea. Pana la muntele Otorten mai ramasesera 10 kilometri. Aici au ascuns, intr-o vale impadurita, alimente si echipamente pe care urma sa le foloseasca la intoarcere. Pe 1 februarie au inceput ascensiunea. Se pare ca planuisera sa isi instaleze tabara pentru noaptea urmatoare la iesirea din trecatoarea care le era in drum, dar, din cauza inrautatirii conditiilor atmosferice, a viscolului si a vizibilitatii scazute s-au ratacit, deviind spre vest, spre poalele muntelui Holat Siahl. Cand si-au dat seama de greseala, au decis sa se opreasca si sa instaleze tabara aici.
O intamplare ciudata
Intr-o vreme cand nu existau mijloacele de comunicare de azi, fusese convenit ca Diatlov va expedia o telegrama la clubul sportiv de care grupul apartinea, indata ce se vor fi intors la Vijai, nu mai tarziu de 12 februarie. Dar aceasta data a trecut si vestile nu veneau. La inceput nimeni nu a fost ingrijorat. Asemenea intarzieri s-au mai intamplat. Dar peste cateva zile rudele si prietenii celor disparuti au inceput sa se nelinisteasca. Atunci conducatorul institutului a alcatuit o echipa de salvare, formata din voluntari, care a plecat pe traseu pe 20 februarie. La putin timp dupa aceea, s-a dispus si interventia fortelor armate si a militiei, cu avioane si elicoptere.
Pe 26 februarie a fost gasit cortul, abandonat si foarte deteriorat. De aici plecau in jos, spre padure, pe o distanta de 500 de metri, urme de pasi in zapada; mai departe ele fusesera acoperite de ninsoarea cazuta intre timp. La marginea padurii, sub un cedru urias, cautatorii au gasit urmele unui foc, si cadavrele a doi din grup, fara incaltari si imbracati doar cu lenjerie de corp. Alte trei cadavre au fost gasite apoi, la mare distanta unul de altul, intre acest foc si cort, ca si cum cei trei ar fi vrut sa se intoarca in tabara.
Cautarile pentru ultimii patru au luat peste doua luni. Ei au fost gasiti in cele din urma, pe 4 mai, sub patru metri de zapada, intr-o rapa in adancul padurii.
Examinarea primelor cinci cadavre a dat drept cauza a mortii hipotermia. Una dintre persoane avea o fractura de craniu, dar s-a apreciat ca nu aceasta fusese cauza decesului. Gasirea ultimelor patru cadavre a schimbat insa lucrurile. Trei dintre ei aveau rani fatale; unul avea o rana majora la cap, alti doi aveau cosul pieptului zdrobit. Conform medicului legist Boris Vozrojdenii, forta necesara pentru a produce aceste vatamari trebuia sa fi fost imensa, comparabila cu cea de la un accident de automobil. Totusi tesuturile moi nu erau atinse si nu existau rani externe. Uneia dintre femei ii lipsea limba…
La inceput au fost facute speculatii ca poate populatia locala mansi a atacat si a ucis alpinistii, deoarece le-au incalcat teritoriul. Investigatiile care au urmat au eliminat aceasta ipoteza. Pe o mare distanta in jur, nu existau niciun fel de alte urme de pasi in afara celor decedati si nu exista niciun semn al vreunei confruntari corp la corp.
Desi temperatura fusese extrem de scazuta (intre -25ºC si -30ºC) si viscolea, decedatii erau imbracati sumar. Unii aveau doar un singur pantof; altii erau desculti sau aveau doar sosete. Unii au fost gasiti infasurati in bucati de imbracaminte rupte din hainele celor deja decedati. Medicii legisti au mentionat, in legatura cu aceste aspecte bizare, ca, statistic, pana la 25% din cazurile de decese prin hipotermie se asociaza cu o "dezbracare paradoxala", persoana in cauza devenind "dezorientata, confuza si combativa", ceea ce poate avea ca efect ca nu mai simte frigul si simte nevoia se dezbrace.
Dosarele cazului mai mentionau si alte cateva detalii tulburatoare. Cortul a fost deschis brutal, fiind rupt din interior. Moartea a survenit la 6-8 ore de la ultima masa. Toti membri grupului au parasit locul de campare pe propriile picioare, aparent din proprie vointa. S-a mai pus in evidenta si o doza foarte ridicata de contaminare radioactiva a hainelor la unele dintre victime.
Verdictul final a fost ca membrii grupului au murit datorita unei "forte necunoscute irezistibile". Investigatiile au fost inchise in mai 1959 ca rezultat al "absentei partii vinovate". Fisierele au fost trimise intr-o arhiva secreta. In 1990 au devenit publice fotocopiile acestora, dar se pare cu unele piese lipsa.
Cazul a dat nastere la numeroase controverse. Unii cercetatori afirma ca anumite fapte au fost ignorate sau poate omise intentionat de oficiali. O persoana care a asistat la funeralii spunea ca pielea cadavrelor era de un maro foarte inchis. Alpinisti dintr-un alt grup, aflat in zona in aceeasi perioada (la circa 50 de kilometri spre sud de incident), au raportat ca au vazut sfere portocalii stranii pe cer, spre nord, in noaptea in care s-a petrecut nenorocirea. "Sfere" similare au fost observate si la Ivdel si in zonele din jur, in perioada februarie-martie 1959, de numerosi martori independenti, incluzand meteorologi si militari. S-a dovedit insa ca o parte din ele au fost lansari de rachete intercontinentale R-7.
Experimente militare secrete?
Unele marturii vorbesc despre faptul ca in regiune au fost gasite numeroase resturi metalice, ducand la speculatii privind experimente militare secrete, ceea ce ar fi determinat si musamalizarea unora dintre faptele constatate.
In 1967, scriitorul si jurnalistul Iurii Iarovoi din Sverdlovsk a publicat un roman inspirat din acest incident. El fusese implicat in investigarea cazului, in calitate de fotograf, in timpul campaniei de cautare, deci cunostea o serie de detalii care nu au fost date publicitatii. Totusi cartea sa a evitat sa dezvaluie mai mult decat se comunicase oficial. Mai mult, intamplarea avea, in roman, un sfarsit mai fericit: doar seful expeditiei isi pierde viata. Prietenii autorului au spus ca initial existau si alte versiuni, dar autorul a trebuit sa renunte la ele din cauza cenzurii. Iarovoi a murit in 1980, iar toata arhiva sa, cu fotografii, jurnale si manuscrise, s-a pierdut.
In 1990, in presa locala din Sverdlovsk, au devenit disponibile pentru marele public si alte detalii ale tragediei. Unul din autorii relatarilor, jurnalistul Anatolii Guscin, a spus ca a primit, de la oficialitatile din militie, o aprobare speciala sa studieze fisierele originale ale investigatiei si sa utizeze informatiile in articolele sale. El a mentionat ca totusi n-a avut acces la un numar de pagini din dosar si nici la un "plic" misterios. In acelasi timp, fotocopii ale unora dintre documentele dosarului au inceput sa circule printre alti investigatori neoficiali.
Guscin a rezumat cercetarile sale intr-o carte intitulata "Pretul secretelor de stat – noua vieti". Cartea a fost criticata, deoarece se concentra pe o singura ipoteza, anume experimentarea unei arme secrete sovietice, dar lucrarea a avut darul sa reinvie discutiile publice asupra incidentului si sa stimuleze interesul pentru fenomenele paranormale.
Un efect a fost ca mai multe persoane care au pastrat tacerea timp de peste treizeci de ani s-au decis sa dezvaluie fapte inedite despre accident. Unul dintre acestia era fostul ofiter de militie Lev Ivanov, cel care a condus investigatiile oficiale in 1959. In 1990 el a publicat un articol in care admitea ca echipa de investigatori nu a gasit nicio explicatie rationala a incidentului. El mai scria si despre faptul ca, dupa ce a raportat ca echipa sa a vazut "sfere zburatoare", a primit ordine directe de la oficiali regionali de rang inalt sa inceteze cercetarile si sa clasifice ca secrete toate materialele adunate pana atunci. Ivanov a marturisit in acelasi articol ca el personal crede ca explicatia este una paranormala, mai precis legata de fenomenul OZN.
In anul 2000, o companie regionala de televiziune a produs un film documentar intitulat "Misterul Trecatoarei Diatlov". Cu ajutorul echipei de filmare, scriitoarea Ana Matveeva din Eketerinburg a publicat un roman, partial de fictiune, partial documentar, cu acelasi nume. O buna parte din carte contine citate intinse din documentele oficiale, din jurnalele victimelor, interviuri cu investigatori si alte materiale documentare colectate de autorii filmului. La ora actuala aceasta carte reprezinta cea mai vasta sursa de documentare, disponibila public, privind tragedia.
In septembrie 2011, si canalul TV History Channel a consacrat un segment destul de lung acestui incident. La ora actuala, "Fundatia Diatlov" din Ekaterinburg, infiintata cu sprijinul Universitatii tehnice de stat din Ural, se straduieste sa convinga oficialitatile din Rusia sa redeschida investigarea cazului si sa sustina financiar un "Muzeu Diatlov".
DAN D. FARCAS
Comentarii