Homocromie si camuflaj, fabula si nu prea

  
     Traim pe o planeta vie. O planeta pe care regnurile vegetal si animal au dezvoltat mecanisme extraordinare – având, toate, acelasi scop: supravietuirea, în nisa ecologica din care fiecare animal face parte.
  
     Traim pe o planeta vie. O planeta pe care regnurile vegetal si animal au dezvoltat mecanisme extraordinare – având, toate, acelasi scop: supravietuirea, în nisa ecologica din care fiecare animal face parte. Griul penajului unui soim, de pilda, îl face sa se confunde cu mediul înconjurator – si este arma sa principala pentru supravietuire. La fel, într-un mediu mai sarac în verdeata: câinii de prerie sunt îmbracati de natura în straie special create pentru mediul lor si… se estompeaza în peisaj. Coloritul potrivit, vreau sa spun, ca si forma adecvata a corpului realizeaza o disimulare a animalului în mediul înconjurator. Aceasta tehnologie realizata de natura poarta numele de homocromie copianta si fenomenul ne apare si mai clar atunci când comparam animale din aceeasi specie, dar vietuind în medii diferite. În familia veveritei, de exemplu, exemplarele care traiesc în paduri dese au blanita mai întunecata; în timp ce … verisori apropiati ce si-au ales ca mediu de viata padurile rare, cu luminisuri multe, au hainute de un colorit mai viu; dar si unul, si celalalt se potrivesc perfect cu jocul de lumini si umbre pe care îl fac razele Soarelui ce strapung frunzisul padurilor. Însa fenomenul nu se limiteaza numai la o potrivire de colorit a animalului cu peisajul: o ruda a cosasului de pe câmpurile noastre este verde, ca si frunza pe care haladuieste, dar si ca forma se potriveste cu ea – tot homocromie copianta. Sau mantis, calugarita, o insecta pur si simplu feroce în lumea ei, stim ca seamana cu o crenguta, ca forma si colorit, si ca la adapostul acestei deghizari îsi vede nestingherita de obligatiile ei de specie, pradatoare, dar si evita rolul – neplacut – de prada.
       
     În sensul cel mai larg homocromia de protectie înseamna potrivirea perfecta a individului cu mediul în care traieste. Ca si la oameni. Dar nu totdeauna, tot la fel ca la oameni. Caci doi fluturi, din speciile „monarh” si „amiral”, fac exact contrariul: ies în evidenta pe frunzele verzi. Dintre ei, „monarhul” are, se pare, gust neplacut, de aceea nu se teme de pasari. Scapa însa adesea cu viata si „amiralul” – numai si numai pentru ca este un cabotin, el copiind coloritul si înfatisarea „monarh”-ului. Biologii au denumit acest fenomen mimetism iar natura, ca si societatea umana, ofera exemple uluitoare de mimetism. Sarpele coral, de pilda, una dintre cele mai veninoase reptile, pare sa fi fost proiectat de Creator în culori tipatoare tocmai pentru a atentiona lumea vie asupra pericolului pe care coralul îl prezinta. Dar… coralul are si un imitator, o sosie, un sarpe neveninos complet inofensiv, pe care un viclesug al naturii îl apara de agresori: are pe solzi culorile sarpelui coral si toata lumea animala îl respecta, de teama. Metodele de camuflaj si disimulare sunt însa foarte variate în lumea animala, ca si în lumea oamenilor, de altfel si familia are mecanismele ei de protectie. Chiar si… nepotrivirile de caracter îsi au, în societate, logica lor. Astfel, în timpul sezonului de cuibarit exista cupluri la care femela îsi petrece cea mai mare parte a timpului în cuibar, în consecinta penajul ei are culorile tufisurilor ce adapostesc cuibul – homocromie copianta obisnuita. Barbatusul ei este însa de o eleganta desavârsita. Poarta ceea ce s-ar putea numi un colorit de sacrificiu: penajul lui violent atrage pradatorii dar salveaza femela si urmasii. Uneori asta se întâmpla si la oameni. Dar alteori, cei doi membri ai cuplului seamana între ei. Doar ca femela poarta un elegant guleras colorat. Scopul? Natura îsi are ratiunile ei: în acest caz femela este cea care atrage catre ea pericolele, caci barbatusul, feminist, cloceste ouale si îngrijeste puii. Nu, asta nu se întâmpla la oameni… Alt aspect de familie: diferenta de colorit a blanii caprioarei si iedului are aceeasi explicatie: micile pete de pe blanita iedului se aranjeaza într-un continuu joc de lumini si umbre, care poate pacali pradatorii. Parintii nu au însa nevoie de apararea oferita de homocromie, ei oricum se descurca cu fuga, acoperind „retragerea” iedului. Ca în cazul tragic al Annei Frank. Schimbarile de colorit pot fi uneori deosebit de dinamice. Mutând o broscuta, dintr-o specie tropicala – de pe scoarta copacului a carei culoare a „împrumutat-o” – pe o frunza, vom observa cum, uimitor, broasca se înverzeste cât ai clipi. La fel de spectaculoasa este si comportarea pestelui numit cambula, care, pe fundul nisipos al marii este aproape invizibil, reusind sa-si deseneze pe trup chiar si petele impuse de peisaj, iar într-un acvariu, deasupra unei musamale cu buline (!), individul se arata un mare maestru în arta disimularii, reusind sa-si împodobeasca pielea chiar si cu buline… Si în cazul broastei, si în cazul cambulei, dar si în acela a zeci, sute de milioane de Homo Sapiens este vorba de mimetism.
       
     Exista, desigur, si indivizi puternici, care nu au nevoie nici de homocromie de protectie, nici de mimetism: porcul spinos – tepii lui redutabili îl scot din conditia de prada usoara – ursul, care nu are, fireste, probleme de aparare, de aceea îsi permite un colorit brun contrastant cu verdele padurii, leul, tigrul, elefantul, si bine-nteles, jandarmul mondial îmbracat în straie NATO, pentru care legile societatii umane, dar si, ale lumii vii sunt cele pe care si le face el însusi. Ceilalti? Homocromie si mimetism…