În Enciclopedia franceza din 1751, aparuta sub autoritatea a doi mari oameni de cultura francezi – Diderot si D’Alambert – se încerca o definire a termenului „anamorfoza”, cu trimitere la pictura, care sa fie cât mai explicita si mai accesibila publicului larg.
Potrivit autorilor, anamorfoza este „un cuvânt aparut în secolul al XVII-lea si desemneaza un anumit tip de «depravare optica» bazata pe jocul reflexiei si perspectivei. Acestea sunt imagini distorsionate, monstruoase si indescifrabile care, privite dintr-un anumit punct din spatiu sau reflectate cu diverse dispozitive, se recompun, se rectifica si, în cele din urma, dezvaluie figuri imperceptibile la prima vedere.”.
Mai cunoscut ca iluzie optica (sau „trompe l’oeil”), acest efect optic se regaseste uneori, în asa-numita arta stradala. Cea mai cunoscuta anamorfoza moderna, cu atât mai important cu cât are si o componenta informativa foarte importanta, este cea care prezinta faimoasa piramida de la muzeul parizian Luvru într-o sapatura uriasa.
Aceasta dezvaluie fundatia palatului regal de pe malul drept al Senei, ce gazduieste fabuloasa institutie devenita o efigie a culturii universale. În realitate, avem de-a face cu o pictura plana, la nivelul strazii, care creeaza impresia de adâncime, de spatialitate.
Asemenea lucrari cu subiecte realizate deformat, pentru ca, privite dintr-un anumit unghi, sa genereze o imagine „normala”, sunt tot mai frecvent întâlnite si poate cel mai simplu si mai clar exemplu îl reprezinta astazi reclamele „asternute” pe gazonul terenurilor de fotbal, lânga portile celor doua echipe.
Istoricul de arta lituanian Jurgis Baltrusaitis a consacrat în 1955 o lucrare ampla fenomenului optic la care ne referim, cu trimitere în special la pictura: Anamorfoze sau magia artificiala a efectelor miraculoase. El arata, despre cunoasterea proceselor de construire a structurilor vizuale astfel deformate, ca „a fost transmisa mult timp ca o doctrina magica si secreta, pâna când imaginile anamorfice au început sa se raspândeasca începând cu secolul al XVI-lea. În cele din urma, în secolul al XVII-lea, anamorfoza a invadat tratatele de perspectiva, practica arhitecturala si speculatiile optice fertile ale vremii, devenind ulterior un fel de delir lucid si atotcuprinzator în opera a doi mari iezuiti, Kircher si Bottini.” Însa Baltrusaitis nu se limiteaza la teoretizarea fenomenului.
Pe de o parte, face o incursiune în istoria artelor, remarcând ca anamorfoza se întâlneste de mult timp în arhitectura – unde impresia de vastitate, într-un spatiu în realitate restrâns, transmite o senzatie de respiratie larga, de libertate –, dar si în teatru, unde „întreaga scena este înclinata”, iar actorii „nu se mai misca în lumea reala, ci într-o lume iluzorie”.
Acelasi atent istoric precizeaza ca primele anamorfoze cunoscute în artele plastice apartin genialului Leonardo da Vinci: „Doua desene alungite, unul cu fata unui copil si unul cu un ochi, gasite pe o foaie a Codex Atlanticus (1483-1518), cu semnele abia perceptibile ale unor linii de proiectie care cresc treptat, completeaza învataturile marelui artist. Sunt cele mai vechi anamorfoze cunoscute în prezent”.
Totusi, cea mai de impact asemenea lucrare este pictura lui Hans Holbein cel Tânar „Ambasadorii”, din 1533. Cele doua personaje masculine au fost identificate, având o anumita notorietate în epoca. Obiectele asezate pe raftul pe care cei doi îsi sprijina bratele sunt reprezentari ale cunoasterii conditionate si de un angajament intelectual si artistic.
Întreaga pictura transmite însa senzatia unei tensiuni extreme fata de puterea cunoasterii si de satisfactiile asociate acesteia, motiv pentru care ambitia umana trebuie sa se predea misterului mortii, care nu este imediat evident, ci necesita un efort de clarviziune, prin care fiecare vanitate va fi plasata în dimensiunea sa potrivita. De aceea, artistul introduce în prim-plan o forma aparent inexplicabila, numita chiar de unii critici „fantoma”.
Aceasta transmite un gen aparte de neliniste, ale carei origini se deslusesc atunci când o privim din unghiul drept, adica, apropiindu-ne din partea stânga si observând dintr-o perspectiva foarte înclinata: este un craniu de un realism cutremurator!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii