Intre Intelepciune si bunastarea personala nu este o relatie directa de proportionalitate. Dar Intre Intelepciune si modestie este de cand lumea. Asta ne spune unul dintre celebrele tablouri ale lui Nicolas Poussin (1594-1665), unul dintre stalpii barocului clasic francez. Panza sa intitulata „Peisaj cu Diogene” ni-l prezinta pe ganditorul grec (numit si „Cinicul”) cum renunta la o cana pentru ca vede un semen al sau ca poate bea apa din rau doar cu ajutorul palmelor facute caus. Acest gen de modestie pilduitoare, dusa pana la limite greu de Inteles pentru multi, l-a caracterizat si pe Poussin, om provenit dintr-o familie de conditie mediocra (tatal soldat) si casatorit cu o fiica de bucatar.
Putini pictori s-au aplecat asupra figurii legendare a lui Diogene din Sinope si foarte greu gasim reversul acestei modestii, adica demnitatea omului sarac, manifestata atunci cand filosoful s-a Intalnit cu Alexandru cel Mare. Suveranul s-a aplecat asupra butoiului In care medita Diogene, iar acesta i-a spus fara sovaire: „Da-te la o parte ca-mi iei soarele!” O reactie pe care o putem estima ca fiind similara a avut Nicolas Poussin fata de temutul cardinal Richelieu, la Curtea regelui Ludovic XIII. Pictorul si-a gasit de lucru la Roma, unde a ajuns datorita prietenului sau, poetul italian Giambattista Marino (caruia i-a ilustrat o culegere de poeme mitologice preluate din scrierile lui Ovidiu) si s-a simtit bine printre artisti de conditie medie care erau, totusi, bine vazuti de cler si de unii amatori de colectii de arta.
Acolo s-a si casatorit. Meritele sale artistice nu au fost receptate cum se cuvine In propria tara, de aceea Poussin s-a simtit la el acasa In Italia. Abia cand a devenit o somitate printre reprezentantii barocului clasic si capodoperele sale au ajuns sa fie cunoscute prin Europa, pictorul a fost chemat „de urgenta” la Paris. Era anul 1640 si avea patruzeci si sase de ani. Atinsese de mult maturitatea artistica si regele s-a gandit sa-l numeasca „prim pictor”. Cardinalul Richelieu i-a ordonat practic Intoarcerea la Paris, caci Poussin ezitase. Numai ca, dupa realizarea unor panze memorabile pentru Ludovic XIII (inclusiv „Cina cea de taina”, azi la Louvre) si pentru cardinal, pictorul este dezgustat de atmofera artistica parisiana si se retrage definitiv la Roma.
Prin acest gest de onoare (astazi am spune „demisie de onoare”), Nicolas Poussin si-a pus la adapost demnitatea sa si a preferat sa traiasca printre oameni cu mai putina influenta In stat, dar care sa-i aprecieze opera la adevarata sa valoare. Dincolo de meschinariile din culisele vietii artistice bazate de onorarii fabuloase, Poussin continua sa lucreze In acelasi stil baroc clasic, In care peisajele si personajele idealizate sunt inconfundabile. Scenele dinamice nu lipsesc si capodopera sa cea mai cunoscuta, „Rapirea Sabinelor”, este realizata In perioada culminanta a carierei sale, Intre 1630 si 1640.
Cine admira colectiile lui Nicolas Poussin nu poate sa nu fie frapat de repetitiile unor teme clasice din Vechiul si Noul Testament, dovada a tendintei spre perfectiune a artistului. Nudurile sale, prezente In compozitii tematice complexe, sunt dintre cele mai rafinate si mai inspiratoare pentru generatiile secolelor XIX si XX – asa cum aveau sa recunoasca Paul Cézanne, Picasso si altii. Spre finele vietii, boala Parkinson Il Impiedica sa mai lucreze cu acuratete si se stinge la Roma (1665), uitat de francezi pana-n secolul XIX, cand Chateaubriand doneaza un monument pentru mormantul sau din San Lorenzo di Lucina.
PAUL IOAN
Comentarii