Acum 50-60 de ani, entuziasmul privind cucerirea Cosmosului era la culme. Au fost lansate primele nave si sonde spatiale. Populatia globului, ca si consumul de energie cresteau exponential si toata lumea era convinsa ca aceasta tendinta va dura sute sau mii de ani de acum înainte; de pilda, ca suprapopularea va obliga omenirea sa emigreze pe alte planete, iar cei care vor ramane aici vor folosi tot mai multa energie, pana ce, de la o vreme, vor fi obligati sa capteze întreaga energie pe care Soarele o raspandeste în spatiu.
În aceasta atmosfera de entuziasm general (pe care deceniile care au urmat au temperat-o drastic), astronomul Freeman Dyson a propus în 1960, ca atunci cand va fi nevoie sa i se utilizeze întregul flux de caldura si lumina, sa se construiasca o sfera în jurul Soarelui, la o distanta cam de 2 ori mai mare decat orbita Pamantului. Sfera ar fi avut o grosime de numai 2-3 metri si s-ar fi realizat „demontand” miezul metalic al planetei Jupiter. S-a demonstrat imediat ca o astfel de sfera ar fi instabila mecanic, extrem de vulnerabila la loviturile asteroizilor si ar fi supusa unor forte care ar duce rapid la dezmembrarea sa si la prabusirea în Soare. Dyson a propus imediat o a doua solutie – o „sfera”, de asta data nu rigida ci formata dintr-un numar imens de sateliti artificiali rotindu-se în jurul Soarelui pe orbite circulare diferite, cu precautii speciale ca sa nu se ciocneasca între ele. Laolalta ele ar capta practic toata energia solara, trimitand-o spre destinatiile necesare, în general pamantene. „Sfera” (de fapt „norul”) de obiecte rotitoare ar avea în acest caz grosimea de circa un milion de kilometri.
S-a propus si un al treilea tip de Sfera Dyson, constand dintr-o folie foarte subtire, stationara, umflata din interior de presiunea razelor solare; unicul ei rol fiind sa colecteze energia si s-o dirijeze spre punctele locuite.
Manual de constructie
Dar cum s-ar putea construi o astfel de sfera? Între diverse solutii propuse au aparut, în acest sens, si proiecte ale unor linii de asamblare formate din sisteme de microroboti cu autoreplicare, deci care s-ar putea înmulti (duplica) prin propriile dotari, în timpi incredibil de scurti, de pilda în doua milisecunde, timpi care depind în primul rand de capacitatea de racire a componentelor. Daca la construirea acestor sisteme s-ar utiliza nanotehnologii la nivel molecular, un astfel de sistem ar putea transforma într-o sfera Dyson (sau în ceva de genul acesta…) materia unei planete precum Pamantul, într-un interval de timp de la cateva zile la cateva decenii.
La fel ca si iluzia SETI, ideea existentei sferelor Dyson nu a disparut din agenda astronomilor respectabili. Ele au fost cautate cu asiduitate în tot acest timp, în ideea ca o civilizatie care ne-a luat-o înainte, fie si cu cateva milenii, trebuie sa-si fi construit o astfel de sfera în jurul stelei de bastina. Un astfel de „obiect Dyson” ar semana cu o protostea, întrucat ar absorbi majoritatea radiatiilor vizibile si de frecventa mai înalta si ar lasa sa treaca doar o parte din radiatiile infrarosii. Dupa Dyson „ar trebui cautate variatiile neregulate de luminozitate, cauzate de lumina stelei, trecand prin fisurile perdelei, ca si parazitii electromagnetici si radio, produsi de operatiile electrice de mare anvergura…”.
Iata ca în toamna lui 2015 astronomii au dat pentru prima oara de un fenomen care ar putea fi – si-au amintit ei – o sfera Dyson. Steaua în cauza se numeste KIC 8462852. Situata la aproximativ 1500 de ani-lumina distanta, undeva între constelatiile Lebada si Lira, ea este mai luminoasa, mai fierbinte, si mai masiva decat Soarele.
Fenomenul a fost descoperit pentru prima data de telescopul spatial Kepler al NASA în 2009, iar oamenii de stiinta au urmarit de atunci lumina pe care o emite, laolalta cu lumina venind de la alte 150.000 de stelele recent descoperite. Aceasta este cea mai buna modalitate de a descoperi „exoplanete”. Usoarele variatii de luminozitate ale unei stele, daca se dovedesc periodice, semnaleaza faptul ca astrul ar putea avea unul sau mai multe planete, obiecte mari care orbiteaza în jurul ei. Scaderile de luminozitate sunt de obicei foarte usoare, lumina stelelor diminuand, cu mai putin de 1 la suta, o data la fiecare cateva zile, saptamani, sau luni, în functie de marimea orbitei planetei, a explicat astronomul Phil Plait publicatiei on-line Slate magazine.
Ceea ce face ca steaua KIC 8462852 sa fie speciala este ca scaderile sale de luminozitate, urmarite în toata aceasta perioada, nu doar ca sunt mult mai multe decat era de asteptat, dar aceste variatii sunt si foarte neregulate. Deci ele nu sunt cauzate de obiecte care orbiteaza cu o anumita periodicitate, ci observam doar o adunatura de succesiuni ciudate de blocare a luminii, în care astronomii nu au reusit sa identifice nicio regula.
Si nu sunt nici acele scaderi de luminozitate cu care astronomii au fost obisnuiti urmarind eventuale planete. Oamenii de stiinta au raportat ca, la un moment dat, cantitatea de lumina a stelei a scazut cu 15 la suta, iar într-un alt caz, chiar cu 22 la suta. Acest fapt arata extrem de multe unui astronom – spune Plait – „stim imediat ca aici nu avem de-a face cu o planeta. Chiar si o planeta de dimensiunile lui Jupiter poate bloca doar aproximativ 1 la suta din lumina unei stele de acest tip, cam atata cat primeste planeta de la soarele sau. Blocarea nu poate fi cauzata nici de o alta stea; daca ar fi asa, am vedea-o daca ar fi acolo. In plus, si în acest caz scaderea de luminozitate ar trebui sa fie periodica. Indiferent ce blocheaza steaua, este ceva mare, care ar putea avea chiar jumatate din latimea stelei în sine!”
Explicatia cea mai la îndemana pentru sutele de evenimente neregulate de scadere a luminozitatii este ca steaua KIC 8462852 este înconjurata de o în formatie densa de „gunoi spatial” – de toate tipurile de roci si praf de diferite forme si dimensiuni – scrie Ross Andersen, jurnalist de stiinta, în revista The Atlantic. Singura problema este ca acest lucru se întampla doar atunci cand o stea este tanara, dar dovezile indica faptul ca KIC 8462852 este matura. „Daca ar fi fost tanara, era normal sa fie înconjurata de praf, care ar emana suplimentar lumina infrarosie”, scrie Andersen. „Cu toate acestea, nu se constata un plus de lumina infrarosie in jurul acelei stele”. „Noi nu am mai vazut ceva care sa semene cu aceasta stea… A fost foarte straniu… Ne-am gandit ca ar putea fi date eronate sau miscari necontrolate ale telescopului spatial, dar totul a fost verificat si gasit în ordine” i-a spus jurnalistului, Tabetha Boyajian, cercetatoare la Universitatea Yale din SUA.
Praf celest?
Deci, care sa fie explicatia? Exista mai multe variante rezonabile care pot fi luate în considerare, si da… cea cu extraterestri este una dintre ele…
Cea mai buna explicatie este ca, la un moment dat, o alta stea a trecut în sistemul KIC 8462852 si a provocat o perturbare gravitationala care a facut ca o cantitate imensa de comete sa fie deviata spre astrul central, înainte ca ele sa fie expulzate din nou în spatiu. Si chiar se întampla ca în zona sa existe, conform observatiilor, si o alta stea, suficient de aproape de KIC 8462852, pentru a face plauzibila aceasta varianta.
„Dar asta ar fi o coincidenta extraordinara, întrucat trebuia sa se fi produs extrem de recent, doar cu cateva milenii înainte ca oamenii sa fi reusit sa plaseze un telescop în spatiu. La nivel cosmic, e un interval de timp foarte îngust”, spune Andersen.
Si apoi, exista problema întunecarii cu 22 la suta. O masa de comete ar putea bloca într-adevar lumina atat de mult? Cand astronomul Jason Wright de la Pennsylvania State University a examinat datele colectate, a spus ca de data aceasta ar trebui sa luam în considerare ca am prins probabil o civilizatie extraterestra avansata în procesul de construire a ceva masiv în apropierea stelei KIC 8462852. Asa cum a declarat el pentru The Atlantic: „Ipoteza extraterestra ar trebui sa fie întotdeauna ultima pe care s-o luam în considerare, dar de data aceasta ceea ce am gasit seamana prea mult cu ceea ce am presupus înca demult ca ar trebui sa construiasca o civilizatie extraterestra”.
DAN D. FARCAS
Comentarii