Pe 18 februarie 2020, Christopher Mellon, fost subsecretar adjunct al Apararii, pentru Informatii, in administratiile Bill Clinton si George W. Bush, a publicat in The American Legion, publicatie a militarilor veterani, un articol intitulat „O amenintare nemaiintalnita”, incercand sa sensibilizeze opinia publica, politicienii si militarii asupra ultimelor evolutii privind fenomenul OZN. Rezum mai jos cateva idei din acest articol.
Pe 16 decembrie 2017, The New York Times dezvaluia existenta unui program militar pentru studierea obiectelor zburatoare neidentificate (OZN-uri). Acel articol a fost insotit de doua videoclipuri ale Departamentului Apararii (DoD), recent iesite la iveala, obtinute de pilotii de pe avioane de vanatoare F-18. In ambele ocazii, OZN-urile au fost vazute si in plina zi de catre numerosi angajati ai Marinei; rapoartele au fost coroborate independent de sisteme sofisticate de senzori militari, iar obiectele neidentificate au demonstrat capacitati aeronautice revolutionare, imposibile pentru aeronavele cunoscute.
Pe masura ce au aparut mai multe informatii, inclusiv lansarea unui al treilea videoclip oficial OZN al DoD, o mana de senatori si reprezentanti ai comisiilor de supraveghere a securitatii nationale au solicitat informatii. In aceste conditii, Pentagonul nu mai putea ascunde adevarul.
Proces de auto-orbire
Joseph Gradisher, purtatorul de cuvant al sefului adjunct al operatiunilor navale, a recunoscut ca vehiculele din videoclipurile marine declasificate nu sunt nici farse si nici aeronave de testare, secrete, ale SUA, declarand: „Marina desemneaza obiectele continute in aceste videoclipuri ca fenomene aeriene neidentificate” (Unidentified Aerial Phemomena – UAP). Cu alte cuvinte, acestea ar putea fi aeronave ruse, chineze sau chiar extraterestre. Dar orice ar fi, sunt reale, nu sunt americane si continua sa incalce imunitatea spatiului aerian al SUA.
Cu aceasta scurta declaratie, Marina a anulat concluziile anterioare ale guvernului american privind fenomenul OZN, concepute pentru a demitiza observatiile OZN, a discredita cercetatorii civili OZN si pentru a linisti mai degraba decat a informa publicul. Acest proces de auto-orbire a dus la decenii de date pierdute.
Dovezile furnizate acum de videoclipurile DoD si radar sunt vitale pentru analiza informatiilor, cu toate acestea, nu este nimic mai convingator – spunea Mellon – decat intalnirea cu pilotii Marinei si urmarirea relatarilor lor, din prima mana. In conversatiile pe care el le-a avut cu Comandorul David Fravor, emotia sa a fost palpabila si contagioasa, ca si temerile femeii pilot a avionului insotitor (cu identitatea nedivulgata), atunci cand au descris maniera suprarealista in care UAP parea sa sfideze legile fizicii, cazand in unghiuri non-sens pentru a mentine o pozitie dominanta fata de F-18 al lui Fravor.
Cei care vin cu tot felul de teorii ilogice despre aeronave fantoma lipsite de transpondere care s-ar afla in spatiul aerian american, in mod clar nu au intervievat pilotii si operatorii de radar care au intalnit aceste obiecte la mica distanta. Cei doi piloti au afirmat: „Nu am fi avut nicio sansa impotriva lui”. Mellon comenta ca nu-si imagineaza ca pilotii de F-18 ai US Navy ar spune asta despre vreun avion rus sau chinez. Oficialii DoD si ai Congresului ar trebui sa ia la inima aceste cuvinte descurajante ale unor piloti duri din Marina.
Preocuparea este comuna pentru pilotii Marinei de pe ambele coaste. In celebrul videoclip „Gimbal” postat de The New York Times, unul dintre piloti este auzit exclamand: „Exista o flota intreaga de acolo!” El se referea la o formatiune in forma de V de mici nave care se apropiau de avioanele lor, in timp ce se observa si o „nava-mama” mai mare pe videoclip. La mica distanta, aceste nave bizare au fost descrise drept cuburi negre, ale caror colturi ating interiorul unor sfere transparente de doar circa doi metri in diametru. Nu aveau prize de aer, evacuare, aripi sau mijloace de ridicare sau propulsie, dar au fost urmarite la viteze supersonice si par totodata capabile sa ramana plutind in aer la nesfarsit. Dar oricat ar fi fost de stranii, birocratia DoD, obedienta, nu face aproape niciun efort pentru a determina originea acestor nave sau principiile lor de propulsie.
Daca s-ar sti cu siguranta ca militarii rusi sau chinezi au depasit nivelul Statelor Unite ale Americii din punct de vedere tehnologic, ar fi o agitatie la fel de mare ca in momentul in care Uniunea Sovietica a lansat primul satelit artificial. Atunci publicul a reactionat si Congresul la fel, iar rezultatul s-a materializat cand Neil Armstrong a pus piciorul pe Luna.
Desi se pare ca, si acum, a fost identificat un decalaj tehnologic major, nu exista niciun efort evident pentru a-l verifica si a-l inchide. Desi Marina a actualizat si oficializat raportarile, nu au fost lansate investigatii semnificative, nu exista nicio reactie de la conducerea Departamentului Apararii sau a comunitatii de informatii. Si nu exista nici macar un proces de colectare si integrare a informatiilor pertinente despre OZN/UAP-uri de la agentiile si departamentele implicate (NASA, Oficiul National de Recunoastere, FBI, Agentia Nationala de Securitate, CIA, Agentia de Informatii pentru Aparare, Departamentul Securitatii Interne, fortele armate si altele).
Aceasta paralizie are loc intr-un moment in care comunitatea stiintifica recunoaste din ce in ce mai mult posibilitatea ca umanitatea sa se confrunte cu sonde ale unor civilizatii extraterestre. Oricat de putin probabil pare – spune Mellon – nu se poate nega ca unele OZN/UAP-uri intalnite de armata americana ar putea sa fie sonde lansate de civilizatii indepartate. Personalul militar asteapta, in mod firesc, ca tara lor sa afle de unde provin aceste lucruri, de ce sunt aici si cum functioneaza. Guvernul SUA ar putea macar sa examineze datele deja colectate de sistemele noastre de spionaj, extrem de capabile, in perioadele de activitate semnificativa OZN/UAP. De exemplu stim ca mai multe UAP-uri functionau in imediata apropiere a grupului Nimitz in noiembrie 2004, sau despre incidentele care au avut loc in largul Coastei de Est in 2015. Analistii ar putea corela datele cu cele arhivate, colectate de sistemul spatial in infrarosu (SBIRS), de reteaua globala de infrasunete, ca si de diversi senzori electronici din spatiu. Limitarea acestor observatii la zone restranse de timp si spatiu ar asigura un volum de munca gestionabil.
Un grup independent
Desi pilotii Marinei au sunat alarma, desi marturiile lor au aparut in tipar, online si la televiziunea nationala, nu exista inca niciun semn ca birocratiile masive din DoD, din comunitatea de Informatii, sau din Congres ar cauta raspunsuri la misterul OZN/UAP, nici macar pentru a proteja personalul militar de riscul unor coliziuni.
Cu putin efort sau cheltuieli – scria Mellon – administratia Trump ar putea solicita o estimare nationala a informatiilor privind „amenintarile aerospatiale anomale” sau ceva cu un titlu similar, adecvat si sobru. In mod alternativ, Congresul ar putea pur si simplu cere secretarului apararii sau directorului informatiilor nationale sa pregateasca o evaluare a amenintarilor. Sunt propuneri modeste si ieftine, ca raspuns la preocuparile serioase exprimate de personalul militar.
Un mod de a face fata la sensibilitatile politice ale functionarilor carora le repugna stigmatul OZN – scria Mellon – ar fi formarea unui grup independent, sub auspiciile Fundatiei Nationale pentru Stiinta (FSN). Nu ducem lipsa de oamenii care ar putea servi intr-un asemenea corp. Administratia ar putea intreprinde singura aceasta initiativa sau Congresul ar putea adopta o masura pentru a o stabili si finanta.
Pearl Harbor, sau 11 septembrie, sunt exemple tragice de esecuri, ale structu-rilor de informatii, care puteau fi evitate. Incapacitatea de a identifica vehiculele aerospatiale care incalca spatiul aerian american este un esec, care necesita in mod cert o notificare scrisa catre comisiile de informatii ale Congresului si Senatului.
Desi Congresul nu a primit o notificare formala cu privire la acest esec si poate nu va primi niciodata, este cu si-guranta constient ca DoD nu este in masura sa identifice aceste aeronave, nici sa le impiedice ca sa incalce spatiul aerian al SUA. Intrebarea de acum este daca liderii SUA vor ramane pasivi sau vor actiona in folosul militarilor si al natiunii.
Mellon incheie articolul sau cu o comparatie cu Imperiul Roman, care s-a prabusit, deoarece factorii de decizie prioritizau oportunitatile politice in detrimentul securitatii si a adevaratelor nevoi exprimate de militari.
DAN D. FARCAS
Comentarii