Fabuloasa civilizatie japoneza multimilenara a fost reprezentata magistral in concentrari artistice de simboluri statice, dar si de expresii metaforice care arata ceea ce de multe ori nu observam: realitatea imediata este, cel mai frecvent, doar o panza, un chip eteric sau translucid ori, dimpotriva, un paravan dincolo de care se ascund adevaruri accesibile doar anumitor categorii de oameni.
Un asemenea mod de exprimare estetica este kabuki – o forma de arta traditionala nipona de mare notorietate mondiala. In esenta, spectacolul de teatru concentreaza aceasta arta, insa identitatea sa autentica este incomparabil mai complexa. Incorporand muzica, dans si mima cu costume si decoruri elaborate, dramele kabuki descriu povesti derivate din mituri si din istoria regionala. Numeroase tehnici moderne kabuki si interpretari provin direct de la metodele originale si actorii istorici, lasand aceasta forma de arta in mare masura neschimbata de secole.
In ansamblu, kabuki japonez este un spectacol vizual ciudat, care se concentreaza mai mult pe aspect decat pe poveste. Elementele de productie (costume, iluminat, recuzita, designul decorului) completeaza aspectele de performanta, cum ar fi cantecul si dansul. Toate sunt prezentate intr-o maniera grandioasa pentru a crea un singur spectacol fastuos.
Originile si evolutia acestei arte trimit la un paradox: actorii kabuki de astazi sunt toti barbati, dar arta a fost creata de o femeie. Izumo no Okuni a fost o preoteasa sintoista care a inceput sa cante la inceputul anilor 1600 in diferite locatii din imprejurimile orasului Kyoto, inclusiv la sanctuare si in albia uscata a raului Kamo. Ea a format o trupa exclusiv feminina din persoane neadaptate social si prostituate, instruindu-le in teatru, cantec si dans.
Aceste femei au portretizat atat personaje masculine, cat si feminine, in piese de comedie care parodiau viata de zi cu zi. Cunoscute sub numele de onna-kabuki („onna” inseamna femeie), spectacolele au fost pline de spirit si sugestive. Aceasta forma de divertisment de gherila a devenit rapid atat de popular, incat trupe rivale s-au format pana la Tokyo (pe atunci numita Edo), iar Okuni insasi a fost rugata sa cante la Curtea Imperiala.
Asociat cu o decadere morala vertiginoasa a societatii nipone, in 1629 s-a decis interzicerea totala a prezentei femeilor in aceste spectacole, astfel ca barbatii adulti au inceput sa cante, preluand rolurile atat de barbati, cat si de femei, asa cum au avut predecesoarele lor. Piesele kabuki combina multe elemente coezive, in special cantecul si dansul. Muzica, creata atat de cantareti, cat si de instrumente, ajuta la stabilirea tonului narativ si a ritmului unei scene.
Cantecele pot fi interpretate de unul sau mai multi cantareti si sunt de obicei insotite de un tip de lauta japoneza. In functie de rol, muzicienii se pot afla in intregime in afara scenei, in spatele sau in lateralul scenei sau chiar incorporati direct in actiunea piesei. Numerele de dans sunt introduse in spectacole aproape in orice ocazie. Cu toate acestea, actoria kabuki este atat de stilizata, incat nu se poate distinge de dans de cele mai multe ori.
Actorii sunt antrenati sa se miste si sa gesticuleze folosind miscari asemanatoare dansului, ceea ce inseamna ca dansul este o parte integranta a tuturor pieselor kabuki. Miscarile difera in functie de personaj: personajele feminine se unduiesc cu delicatete, in timp ce personajele de comedie se manifesta prin sarituri zgomotoase. Multe spectacole se termina cu un final aproape integral dansat de catre intreaga distributie.
Extrem de atenti la nuantele fiecarui element simbolic, artistii niponi au facut permanent ca spectacolul propriu-zis, inconfundabil, sa fie strans conditionat si de alte elemente.
Se remarca astfel in mod deosebit imprimeurile pe lemn, pe tesaturi ori pe hartie, care alcatuiesc ele in sine un univers uluitor de complex, de spiritualizat.
In cadrul lui, zonele aparent eterogene ale cartierelor cu ceainarii si gheise, ale razboinicilor si ticalosilor, ale curtezanelor si fantomelor se incheaga impreuna intr-o lume coborata din mit, dar care celebreaza frumusetea naturii, precum si pasiunile si durerile barbatilor si femeilor.
In conditiile in care prim-planul este ocupat de ideea de teatru, imprimeurile o reflecta in mod magistral, ca o oglinda indreptata catre vederea celor care nu au o perspectiva si o viziune directa si completa asupra scenei. Mestesugul in actorie si costumele fastuoase, atat de importante in teatru, au fost imortalizate pe imprimeuri in lemn pentru o piata infloritoare determinata de cererea constanta in special in secolele XVIII-XIX.
Incarcate de energie si imaginatie artistica, imprimeurile sunt tributuri poetice si lirice aduse unei lumi disparute. Acest teatru a fost menit sa atraga publicul intr-o alta lume si foarte diferita – termenul kabuki este compus din trei particule: ka (cantec), bu (dans) si ki (indemanare), dar a fost derivat din termenul kabuku, care inseamna „a se inclina”, sugerand un gen specific de a evita normele, de a iesi din comun. Imprimeurile kabuki, sau yakusha-e, in sens literal – „imagini de actor”, au fost vandute pasionatilor de kabuki inca din perioada Edo (1603-1868).
Arta Kabuki este recunoscuta ca una dintre cele trei arte clasice majore din Japonia, impreuna cu noh si bunraku, fiind inclusa pe lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii