Ca forma artistica de reflectare a realitatii, pictura poate fi considerata un instrument inedit de jurnalism, mai exact de realizare a unor reportaje din cele mai diferite domenii.
Intrucât pictorii nu au la dispozitie limbajul scris sau pe cel sonor pentru a se exprima, cel mai important element de urmarit este tehnica datorita careia reusesc ei (sau nu!) sa-si deruleze naratiunea vizuala.
Pentru a ilustra acest gen de creatie plastica – mai corect, creatie plastica-ziaristica! – am ales unul dintre cei mai valorosi pictori români: Nicolae Grigorescu.
Cunoscut si foarte apreciat pentru remarcabilele sale tablouri bucolice, cu subiecte foarte variate, ancorate profund în lumea satului românesc si mai ales în mirabilele ape multicolore ale sufletului taranului român, dar totodata extrem de pretuit si ca pictor de biserici neîntrecut, acesta a trait un episod din viata sa reala în cele mai periculoase conditii posibile, ca reporter de razboi.
In anii 1877-1878, el s-a aflat în zonele fierbinti ale unor batalii din Razboiul de Independenta. Nu a fost singurul artist plastic ajuns într-o astfel de postura, dar a fost primul român care a pus în practica ideea de imortalizare, prin mijloacele specifice picturii, a unor amanunte veridice din cadrul unor actiuni militare reale, observate personal chiar din interiorul evenimentelor.
Contextul insolit al acestei prezente a fost conturat precis si aprobat de conducerea din acea vreme a Principatelor Române, la initiativa prim-ministrului Ion C. Bratianu.
Bugetul de razboi se marise considerabil, astfel ca s-a admis ca, pe lânga cheltuielile militare, medicale si administrative, statul sa investeasca si în ziaristi si artisti plastici, care sa imortalizeze episoade din razboi. Acestea au fost marturii autentice despre evenimentele la care au asistat, întrucât acestia nu au participat direct, „cu arma-n mâna”, la actiunile beligerantilor. Nicolae Grigorescu avea 39 de ani când a plecat pe front, în iunie 1877, pentru a se alatura Armatei Române implicate la sud de Dunare în confruntarea armata ruso-otomana. Invitatia pentru a participa activ, dar… cu penelul, la ceea ce se întâmpla pe front îi fusese semnata personal de generalul medic Carol Davila, seful serviciului medical al armatei. De pe aceasta pozitie, a realizat sute de desene si schite, prezentând realitatea luptelor, viata soldatilor si spiritul de sacrificiu, lucrari ce au stat la baza faimoaselor sale picturi istorice. Toate au ramas impregnate cu acel spirit nevazut, acea energie interioara de nestavilit ce îl individualizeaza pe Grigorescu în întreaga sa opera.
Totodata, o particularitate relativ usor de identificat, pentru a detasa de restul carierei sale artistice aceasta perioada de creatie, o reprezinta coexistenta strânsa, organica, a dinamismului implicit derivat din actiunile de razboi cu un anume spirit mistic si bucolic cunoscut din lucrarile precedente, dar si ulterioare razboiului.
Într-un asemenea context oarecum sur-prinzator, unii au fost ne-dumeriti pâna la intrigati de fap-tul ca, în ciclul respectiv de creatii, între personajele participante nemijlocit la luptele zugravite se regasesc nenumarati soldati „de rând” – tarani îmbracati în uni-forme si înarmati, trimisi sa-si apere tara cu pretul vietii – dar nu si ofiteri. La câtiva ani dupa consumarea evenimentelor, se spune ca un general chiar i-a reprosat pictorului acest lucru. „Sunt înainte. Au iesit din cadrul pânzei mele”, ar fi replicat el…
Dintre nenumaratele lucrari realizate în urma documentarii directe, chiar în interiorul vulcanic al razboiului, se detaseaza în mod evident faimosul tablou monumental „Atacul de la Smârdan”.
Ramâne nesemnificativ amanuntul ca acesta este singurul episod regasit în opera sa de front la care nu a participat direct. Mesajul transmis prin alegerea scenei si tehnica de sugerare a angajarii totale în lupta, aproape inumana, a soldatilor români, este rascolitor si spune totul despre semnificatia neobiectiva a Razboiului de Independenta în sine.
Reporter si pictor de front: astfel au prezentat numerosi comentatori statutul lui Nicolae Grigorescu în contextul dat.
Grigorescu a înteles de la bun început ce înseamna faptul ca razboiul nu te lasa sa alegi. Ulterior, el marturisea, pe un ton firesc: „Eu aleg, nu corectez (…) Numai în razboi am fost silit sa ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de arta si de viata mea. Eram în razboi. Sunt atâtea lucruri frumoase în natura! (…) oricât ne-am stradui, întotdeauna ramânem departe, subt adevar. Foarte departe… Dar cel putin, unde nu mai stim ce sa spunem si cum sa spunem, sa tacem – sa nu mintim!”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii