Dintre jucariile copilariei cea mai draga pare a fi papusa. Indragita de cei mici dar si de parintii lor, ea a fost nu doar un obiect confectionat de maini mai mult sau mai putin pricepute, ci a luat parte din plin la viata oamenilor, inspirand chiar nemuritoare opere de arta. Este suficient sa amintim baletul Coppelia de Léo Delibes ca sa-i dam locul ce i se cuvine. Papusa ar putea fi considerata la fel de batrana ca insasi civilizatia umana. A existat inca din preistorie. Copiii isi confectionau papusile singuri. De aceea cuvantul papusa vine din latinul „puppa” care inseamna fetita. Apoi au intrat in scena mesterii. La inceput erau realizate din lemn, din pamant ars si mai rar din ceara sau – pentru cei mai bogati – din fildes.
La greci si romani papusile aveau deja brate si picioare articulate. Un asemenea obiect a fost gasit in mormantul tinerei Tryfena, o patriciana ingropata cu numeroase bijuterii, dar si cu o papusa de fildes, cu o privire visatoare si o coafura deosebit de ingrijita. Papusa a stat mereu la granita intre joc si magie. Au existat papusi ale vrajitoarelor despre care se credea ca pot fi aducatoare de nenorociri dar si papusi considerate adevarate talismane cum sunt papusile hoppi.
Cele mai cunoscute, mai frumoase si mai dragi raman insa papusile destinate jocului de copii sau amuzamentului celor mari. In Europa secolului al XV-lea curtile regale si nobilimea se mandreau cu papusi rafinate, reproducand in intreaga lor tinuta luxul de care erau inconjurate. O foarte cunoscuta colectie de papusi este cea oferita la mijlocul secolului al XV-lea micutei Madelaine de France, fiica regelui Carol al IX-lea. Printre ele se afla si o micuta domnisoara calare si un valet mergand pe jos.
Papusile frantuzesti se remarcau prin eleganta, cele englezesti prin varietatea tipologica iar cele italienesti prin grija aproape obsesiva pentru reproducerea formelor. Au aparut si „casele de papusi”, capodopere miniaturale cum sunt cele de la Londra sau Amsterdam. Orasul Nürenberg devenise o adevarata cetate a papusilor. In secolul al XIX-lea aparusera faimoasele papusi de Saxa cu busturile lor de carton presat, decorate cu pene si bijuterii. In ceea ce priveste papusile de portelan, tot Nürenbergul detinea intaietate in stransa rivalitate cu Londra, dar aproape toate erau „imbracate” la Paris si trimise apoi in toata lumea.
In 1880 Thomas A. Edison (1847-1911) a inventat o papusa care spunea „mama si tata” iar locul zanelor si printeselor a inceput sa fie luat de papusa-bebelus sau, in sfarsit, copil, pe care fetita o ingrijea cu multa dragoste. Poate de aceea una dintre papusile preferate ale copiilor este Pinocchio. Copiii au iubit-o si o iubesc pentru caracterul ei profund uman, pentru faptul ca, in final devine ea insasi un copil, asemenea lor. Secolul al XX-lea a adus papusile de celuloid si de materiale plastice si, in sfarsit, in 1958 a aparut celebra Barbie, iar in 1961 tovarasul ei Kim.
Interesul pentru papusi a capatat si alte dimensiuni. Exista colectii celebre apartinand unor oameni de arta, papusile ocupa locul lor in muzee iar la New Delphi au un muzeu al lor. Departe de a trezi fetitelor sentimente materne Barbie le invata sa fie elegante si cochete. De altfel are si una dintre cele mai bogate colectii de haine, inspirate de imbracamintea marilor vedete. Barbie ramane insa o dorinta a fetitelor, implinita sau neimplinita, dat fiind pretul ei.
Cand sunt insa foarte mici, inainte ca gandirea lor sa fie afectata de a celor din jur, fetitele prefera papusile simple, caraghioase, cu capul de carpa si corpul diform. Oamenii de cifre semnalau totusi o scadere a interesului pentru papusi. E drept ca par a fi inlocuite de figurine, reprezentand personaje din noile povesti stiintifico-fantastice. Acestea nu sunt insa pentru copii decat elemente decorative, sau personajele unei scenete pe care o interpreteaza ei insisi. Cand merg la culcare, fetitele iau langa ele papusa pe care o iubesc. Papusa ramane vesnic tanara, vesnic copil.
Si asa cum spunea Axel Munte, autorul celebrei „Carti de la San Michele”, intr-o alta lucrarea a sa „O carte de demult despre oameni si animale”, „Papusa nu e batrana si batranetea n-o va ajunge niciodata; nu va imbatrani: moare tanara ca acel ce ii este drag cerului”.
IRINA STOICA
Comentarii