V-ati odihnit vreodata stand pe o piatra ca pe un fotoliu oferit de natura? Daca da, atunci aflati ca bolovanul v-a preluat oboseala, fara sa se vaite, si, cu aceeasi generozitate, a preluat osteneala altor oameni truditi… Cata oboseala încape într-un jilt mineral amorf? Este doar o idee prin care as vrea sa fac o umila introducere în ceea ce critici numesc „arta pamantului” si care se defineste, în esenta, prin rearanjarea unor elemente naturale astfel încat sa poata sa transmita un mesaj, deci sa ne invite la meditatie. Eternitatea pietrelor a determinat ca în prim-plan sa se afle „artistii care muta stanci”, alaturi de cei care, din elemente vegetale neprelucrate, reorganizeaza vegetatia.
Dar atractia fata de „bolovanii vorbitori”, cum este alintata aceasta materie prima, este o preocupare pe cat de laborioasa, pe atat de spectaculoasa. Un peisaj salbatic avand un aranjament de pietre neprelucrate este o raritate. Artisti ai „land art” precum Davis Scott sau Henri Duval spun ca cea mai propice arena a desfasurarii operelor lor este malul oceanului. Admirand spiralele sau „cirezile” de roci alese cu mare grija, ai putea spune ca avem de-a face cu cea mai simpla forma de arta, care necesita cel mai mic effort de imaginatie.
Miscarea numita „land art” a debutat la finele anilor 60 ai secolului trecut, pe coasta americana a oceanului Pacific. Artisti precum Robert Smithson si Laurent Clerck (pionieri ai domeniului) marturisesc ca peisajul dezolant, ocolit de oameni din cauza unui sentiment de tristete transmis de rocile haotice ale plajei impracticabile, l-a inspirat. Practic, domesticirea privelistii selenare a devenit arta.
Bolovani si stanci de zeci si sute de kilograme au fost mutate astfel încat regnul mineral sa prinda viata. Deprimantul peisaj se anima, iar curiosii care treceau pe acolo se întrebau daca de vina este mana omului sau însusi dialogul dintre valurile oceanului si pietre. De aceea, marele aliat al artei pamantului este fotografia. Artistii singuratici care reorganizeaza regnul mineral ar ramane într-o totala discretie daca nu ar exista expozitii de fotografii tematice.
Unii adepti ai acestei arte afirma ca a da suflet bolovanilor este o fronda la adresa peisajelor de pe panza, prin care pictorii doar reproduc natura. Jack McCormik, care se autointituleaza „artist mineral”, spune ca a facut si face investitii de mii de dolari pentru o lucrare care, la fata locului, este admirata doar de… pescarusi.
Cu masini speciale dotate cu macarale sau cricuri de mare putere, McCormik trudeste inventand „concentrate de viata”. El se mandreste – dupa cum spune într-un recent interviu – ca „însasi naturii i-a scapat asemenea forme de existenta, pentru ca este prea lenesa pentru a se juca de-a aranjatul stancilor”… Cea mai recenta expozitie de profil, desfasurata la Montreal, mi-a dat senzatia unei colectii de opere faraonice realizate de niste muritori entuziasti care vor sa dezmorteasca stanci impasibile, intrate pe vecie în hibernare. Este, probabil, si o forma de aroganta prin care omul da lectii de estetica naturii. Iar lucrarile lor sunt indestructibile, chiar daca vreun tsunami le-ar pune gand rau. (Nota: titlurile apartin autorului, P.I.)
PAUL IOAN
Comentarii