Razboiul franco-prusac din 1870, declansat de ambitiile nemasurate ale imparatului Napoleon III si de militarismul agresiv al lui Bismarck, a luat o turnura decisiva dupa infrangerea umilitoare suferita la Sedan de catre francezi. Muncitorii din Paris, alaturi de membrii Garzii Nationale, razvratiti impotriva imparatului, au incercat sa organizeze rezistenta impotriva trupelor prusace, care se apropiau de capitala. Dar, in martie 1871, guvernul francez a trimis soldati in Paris, cu misiunea de a prelua tunurile Garzii Nationale, inainte ca acestea sa cada in mainile poporului razvratit.
Refuzand sa traga in popor, soldatii au fraternizat cu acesta si in Paris s-au organizat alegeri libere, in urma carora a fost ales un consiliu format in principal din iacobini si republicani, dar din care faceau parte si anarhisti si socialisti. Pe 28 martie 1871, Consiliul a declarat capitala Frantei „comuna independenta”, sustinand ca intreaga tara ar trebui sa devina o confederatie de comune. Organizarea muncitorilor in sindicate independente a avut ca urmare preluarea fabricilor si atelierelor din Paris de catre comitete muncitoresti, cu aceasta ocazie vorbindu-se poate pentru prima oara despre „incetarea exploatarii omului de catre om”.
Totusi, foarte curand au inceput sa se faca simtite tensiuni intre deputati si cei care-i alesesera, Consiliul infiintand un „Comitet de Salvare Publica” menit sa apere, chiar prin intermediul celor mai dure masuri, cuceririle Revolutiei – asa cum se intamplase si in 1789. Pe 21 mai insa, armatele guvernamentale au patruns in oras. Au urmat sapte zile de crancene lupte de strada. Ultima rezistenta a comunarzilor a avut loc in cimitirul Pere Lachaise, la zidul caruia au fost executati revolutionarii ce se predasera. A urmat o represiune crancena, caruia i-au cazut victime peste 30.000 oameni, executati dupa procese sumare si ingropati in gropi comune.
GABRIEL TUDOR
Comentarii