Orice razboi implica, pe langa jertfele in randul combatantilor, si numeroase pagube si victime colaterale, produse cu mai multa sau mai putina buna-stiinta de catre taberele adverse. Este si cazul distrugerii manastirii Monte Cassino, de catre bombardamentele Aliatilor, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Desi stravechiul edificiu religios, ridicat in anul 524 de Sfantul Benedict, nu adapostea trupe germane, care se fortificasera in jurul manastirii, avioanele americane au aruncat, incepand cu 15 februarie 1944, o ploaie de bombe asupra zidurilor sale. Pe 15 martie, in cadrul operatiunii „Diadem”, s-a dat asaltul final: o mie de tone de bombe au fost lansate asupra manastirii, care a fost transformata intr-un morman de ruine.
Nici un zid nu a mai ramas in picioare. A fost un act de o barbarie culturala totalmente gratuita, cu atat mai mult cu cat comandantul trupelor germane, maresalul Albert Kesselring, ii informase pe Aliati, sub cuvant de onoare, ca in manastire nu se afla nici un soldat al sau, informatie confirmata de serviciile de spionaj americane. De altfel, nici un german nu a fost ucis in timpul raidului, caruia i-au cazut victime doar civili italieni ce se refugiasera in manastire, convinsi ca Aliatii nu vor indrazni sa atace lacasul sfant…
Dar distrugerea manastirii nu a schimbat cu nimic lucrurile, dimpotriva, i-a ajutat pe germani, caci craterele uriase produse de bombele Aliate au impiedicat blindatele acestora sa se apropie de pozitiile germane. Abia pe 18 mai 1944 a cedat ultima rezistenta germana la Monte Cassino, pentru ca o luna mai tarziu, Aliatii sa intre in Roma.
Dupa razboi, americanii au cautat sa justifice bombardarea manastirii Monte Cassino prin faptul ca, desi nu era ocupata de nemti, ar fi putut constitui un punct strategic important pentru acestia. Dupa bombardament, secretarul Papei Pius XII, cardinalul Maglione a declarat unui diplomat american acreditat la Vatican ca gestul fusese „o greseala colosala… o mostra de stupiditate”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii