Cand, in anii razboiului rece, sovieticii inaltau in inima Berlinului un zid, spre a desparti sectorul comunist de cele capitaliste ale capitalei Germaniei, s-a spus ca nici un fel de bariera nu-i va putea desparti totusi pe germani. Si totusi, a existat o bariera, nu fizica, ci psihica. O bariera intre generatia de dinainte de razboi, cea care a asistat pasiva si adesea a participat, din convingere, sentiment al datoriei sau pur si simplu din interes, la actiunile celui de-al treilea Reich, si generatia de dupa razboi, nascuta intr-o Germanie sfasiata intre sovietici si occidentali, o generatie care a aflat cu stupoare ca parintii, profesorii, mentorii ei, nu fusesera niste ingeri ci niste demoni.
Reeditarea unui triumf
Este, in mare, ideea de la care porneste mult premiatul film „The Reader”, al regizorului Stephen Daldry. Un film despre uitare si iertare, despre credinta si pocainta, admirabil realizat si, ca orice film ce analizeaza o perioada dificila din trecutul Germaniei, controversat. O pelicula inspirata de romanul lui Bernard Schlink, tradus in peste 40 de limbi si cel dintai roman german ajuns pe prima pozitie in lista de best-seller-uri a ziarului New York Times.
„Este o poveste despre ceea ce germanii numesc a doua generatie, a norocosilor nascuti dupa razboi. Noi am crescut intr-o deplina naivitate si am fost socati atunci cand am inteles ce au putut face unii dintre parintii si mentorii nostri. A fost o trezire dura la realitate si ne-a marcat profund, pentru ca atunci cand iubesti pe cineva implicat intr-o drama, este inerent sa te implici si tu. Si iti asumi o vinovatie care te urmareste mereu” spune Schlink. Printre cei atrasi de ideea de a face un film dupa carte s-au numarat si faimosii regizori Anthony Minghella si Sydney Pollack. Dar moartea celor doi „grei” a facut ca povara productiei sa apese pe umerii regizorului Stephen Daldry si ai scenaristului David Hare. Ei mai colaborasera la un alt rasfatat al Oscarurilor, superbul „The Hours” si s-au decis sa-si incerce iarasi norocul. Avand „mana buna”, au reusit intru totul…
Rigoare tipic nemteasca
Eroul filmului, portretizat, intr-o prima faza, de tanarul actor german David Kross si ulterior de Ralph Fieness (alegerea lui Minghella, cu care a mai colaborat si la Pacientul englez), este Michael Berg. Prezentat initial ca adolescent, intr-o Germanie abia iesita din haosul razboiului, el se imbolnaveste de scarlatina si este ingrijit cu daruire de Hanna, o vatmanita de tramvai care are de doua ori varsta lui. Daldry a ales-o pentru acest rol pe Kate Winslet, la sugestia romancierului Schlink, care va marturisi de altfel ca nu si-a imaginat ca rolul ar fi putut fi jucat de altcineva.
Si grija pentru detalii este deosebita, filmul fiind realizat, ca sa spunem asa, cu o rigoare tipic nemteasca: pe ecran ca si in realitate, partenera are aproape dublul varstei partenerei – in film Michael are 16 ani iar Hanna – 36, in realitate David Kross a implinit 18 ani chiar pe platourile de filmare in vreme ce Kate Winslet are 34 de ani. Intre cei doi protagonisti se tese o bizara poveste de dragoste, in ciuda scandaloasei diferente de varsta, o poveste in care ambii se implica total. Sau mai curand aparent total, pentru ca enigmatica Hanna ascunde, evident, ceva. Interpretarea data de Kate Winslet personajului sau este absolut fascinanta – nu degeaba a luat Oscarul, anul acesta! – si am putea spune ca rolul ei este realizat – ca si al Maiei Morgenstern, in Patimile lui Iisus – mai curand din taceri decat din cuvinte.
Socul adevarului
Michael are surpriza sa remarce ca Hanna adora sa i se citeasca din carti, o pasiune pe care initial o pune pe seama faptului ca ei ii place sa-l auda vorbind. In ceasurile petrecute impreuna, stau ore intregi, el citind iar ea ascultand, vrajita, paginile din Odiseea, Hucklebbery Finn si alte carti. Femeia pare fascinata de carti, pe care le atinge aproape cu evlavie si cu o nedisimulata teama, ca pe niste obiecte vrajite. Dar brusc, idila se sfarseste, cand Hanna dispare fara urma, lasandu-l pe Michael bolnav, de asta data, de dragoste.
Dupa opt ani, tanarul este student la Drept si, la sugestia profesorului sau, Rohl (interpretat de actorul german Bruno Ganz) un supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste, asista la un proces intentat criminalilor de razboi „de esalonul doi”, ca sa spunem asa – asemenea procese au avut, intr-adevar, loc, in Germania post-belica, la Frankfurt, intre 1963 si 1965, vizand mai ales atrocitatile comise la Auschwitz. Surpriza sa este imensa cand in boxa acuzatilor o regaseste pe Hanna, femeia iubita, al carei trecut reprezinta pentru Michael un soc: frumoasa blonda fusese candva gardiana SS, in lagarul de concentrare nazist, avand pe constiinta viata a sute de detinute evreice. Hanna admite ca alegea personal, in fiecare luna, zece femei pentru camera de gazare, dar, acuzata ca ar fi lasat 300 de evreice sa arda intr-o biserica in flacari, ea prefera sa recunoasca oroarea – de care nu se face vinovata – decat sa accepte sa dea o proba grafologica, spre a se vedea daca ea este autoarea ordinului scris in acest sens.
O lectie pentru viitor
Martora cheie a acuzarii este Ilana Mather (o placuta surpriza – actrita de origine romana Alexandra Maria Lara) supravietuitoare a lagarului, care cere condamnarea gardiencelor SS, inclusiv a Hannei. Michael ar putea-o salva pe femeia iubita dar este prea socat ca sa o mai faca. Oare ea a acceptat sa ucida detinutele pentru a le scuti de chinuri sau a facut-o din sadism? – iata intrebarea ce-l framanta. Condamnata pe viata, Hanna invata, in inchisoare, sa scrie si sa citeasca, iar Michael, care o iarta in cele din urma, ii trimite casete audio cu inregistrarea unor carti.
Fosta gardianca SS cere, la biblioteca inchisorii, cartile unor autori evrei, supravietuitori ai Holocaustului, si devine constienta de raul facut. Ea nu se poate ierta, chiar daca toti cei din jurul sau, inclusiv urmasii victimelor, par dispusi sa o ierte. Finalul este dramatic si dovedeste o data in plus ca, pentru crimele odioase comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial exista iertare dar nu si uitare. Si din acest punct de vedere, The Reader este un film tulburator despre Holocaust.
GABRIEL TUDOR
Comentarii