Deauville – Festivalul filmului american

          Unul dintre cei mai fideli actori în ceea ce priveste participarea la sarbatoarea anuala a filmului american de la Deauville este, fara îndoiala, Harrison Ford. Nu întâmplator, a fost numit cetatean de onoare al orasului, distinctie care l-a încântat nespus pe starul hollywoodian.

          Unul dintre cei mai fideli actori în ceea ce priveste participarea la sarbatoarea anuala a filmului american de la Deauville este, fara îndoiala, Harrison Ford. Nu întâmplator, a fost numit cetatean de onoare al orasului, distinctie care l-a încântat nespus pe starul hollywoodian. Iar în ceea ce priveste filmul care îl are ca protagonist pe Harrison Ford – Hollywood Homicide de Ron Shelton – prezentat la cea de-a 29-a editie a festivalului de la Deauville s-a dovedit a fi un mare succes. Personajul interpretat de Ford în aceasta comedie politista este foarte departe de mitica figura a lui Indiana Jones. La 61 de ani câti are în prezent, starul a optat pentru rolul unui inspector de politie, Joe Gavilan, cam obosit de vârsta, îmbracat într-un costum cam uzat si care, pentru a reusi sa plateasca vreo… doua-trei pensii alimentare, e nevoit sa mai presteze o slujba în paralel, cea de agent imobiliar. Ca politist, Gavilan e chemat sa faca lumina într-un atac armat petrecut într-un local de noapte din Los Angeles: membrii unui promitator grup rap sunt rapusi de gloante ucigase, motivul fiind, dupa toate aparentele, o reglare de conturi în industria hip-hop-ului. Aluzia filmului este suficient de transparenta la o situatie reala, „razboiul” din anii 90 dintre rap-erii de pe coasta de est si cei de pe coasta de vest, soldat cu moartea a doua staruri ale genului – Tupac Shakur si Biggie Smalls. De-a lungul anchetei, Gavilan este însotit pas cu pas de „pustiul” K.C Calden (Josh Hartnett), politist „din când în când”, care de fapt nu viseaza decât la un singur lucru – sa devina actor la Hollywood, unde de altfel se si petrece întreaga actiune a filmului. Regizorul Ron Shelton a profitat din plin de aceasta „scena” pe care se desfasoara povestea – e vorba de Hollywood – si „a pictat” cu mâna sigura tabloul unui univers de legenda, în care aparentele sunt la loc de cinste. Adaptare cinematografica a unui scenariu scris de un fost membru al celebrului LAPD (Los Angeles Police Department), Robert Souza, Hollywood Homicide se înscrie în traditia filmelor bazate pe mariajul dintre doua personaje total opuse ca personalitate: Don Quichote si Sancho Panza, Stan si Bran, Eddie Murphy si Nick Nolte (48 Hours) etc. Diferentele dintre Ford si Hartnett sunt fara numar si e suficient sa amintim ca „batrânul politist” are nevoie de Viagra pentru un libidou satisfacator, spre deosebire de tânarul Hartnett care e un fel de cocos neobosit în ograda sexului frumos… Desi Ron Shelton brodeaza o enigma politista atragatoare, pe parcursul filmului, aproape ca uita de aceasta, preferând sa insiste pe satira moravurilor de la Hollywood, un fel de Babilon de altadata, presarat cu nababi ai industriei de vise si baroni ai rap-ului.La Deauville s-a dat… un Oscar Dupa mai bine de sase luni de la triumful sau la gala premiilor Oscar de anul acesta, când i s-au decernat trei statuete pentru Pianistul, Roman Polanski a avut în sfârsit bucuria de a intra în posesia trofeului. Si asta s-a întâmplat la Deauville, unde Polanski a fost prezent. Iar cel care i-a înmânat statueta nu a fost nimeni altul decât bunul sau prieten, Harrison Ford. Reamintim ca Roman Polanski nu a participat la decernarea premiilor Oscar, deoarece în Statele Unite el este subiectul unui proces vechi în care este acuzat de întretinerea de relatii sexuale cu o minora de 13 ani, în 1977.
          Harrison Ford promisese mai de mult ca imediat ce va fi posibil îi va înmâna lui Polanski statueta pentru cel mai bun regizor, câstigata anul acesta la Oscar. Momentul prielnic a venit abia dupa jumatate de an si a avut loc, asa cum era de asteptat, pe tarâm european, în statiunea balneara normanda Deauville.
          Pianistul – un omagiu adus de regizorul de origine poloneza victimelor ghetto-ului din Varsovia – este unul dintre cele mai mari succese din cariera lui Polanski, ajuns la vârsta de 70 de ani. Acest film a fost încununat cu trei Oscaruri (pentru cel mai bun regizor, cel mai bun actor în rol principal – Adrien Brody – si cea mai buna adaptare cinematografica), precum si cu trofeul Palme d’Or la Cannes, sapte premii franceze Cesar si doua premii britanice BAFTA.Omagiu muzicii negre americane
          Cea de-a 29-a editie a Festivalului filmului american de la Deauville a facut loc în programul sau unui film documentar de exceptie – Standing in the shadows of Motown (În umbra de la Motown), semnat de regizorul Paul Justman, care si-a dorit sa aduca prin intermediul acestei creatii cinematografice un omagiu muzicii negre americane a anilor 60 si, mai ales, artizanilor anonimi ai genului soul, a caror munca si pasiune au facut posibila stralucirea melodiilor interpretate de Diana Ross, Marvin Gaye, Stevie Wonder si alte staruri de prima marime în lumea show-biz-ului. Paul Justman, acum regizor al acestui film, nu este altul decât cel care în urma cu ceva ani lucrase la montarea unui film rock între timp devenit clasic, dar interzis la vremea respectiva din cauza continutului considerat scandalos – Cocksucker Blues, consacrat turneului american din 1972 al grupului Rolling Stones. Rolling Stones, ca numeroase alte nume fetis ale rok-ului (Beatles, Bowie, Presley, Beach Boys…) se „adapasera” si ei, la timpul lor, din izvorul de la Tamla Motown, „motor” al muzicii negre, fondat în 1958 la Detroit, de catre Berry Gordy.
          În studiourile de la Motown (de la „Motor Town”, Detroit fiind pe atunci capitala automobilelor) aveau sa se nasca zeci de melodii care s-au situat în vârful topurilor anilor 60, ramânând totodata nemuritoare: „Heatwave”, „Dancing In The Streets” (Martha & The Vandellas), „Ain’t Too Proud To Beg”, „Papa Was A Rolling Stone” (Temptations), „My Guy” (Mary Wells), „What’s Going On” (Marvin Gaye), „Ma Chérie Amour” (Stevie Wonder), „Reach Out” („I’ll Be There”) etc.
          La baza filmului lui Justman a stat o carte scrisa de Allan Slutsky („Standing In The Shadows Of Motown: The Life And Music Of Legendary Bassist James Jamerson”, 1989) care i-a furnizat regizorului date le-gate de „Funk Brothers”, acele „mâini” anonime care au lucrat în veritabila uzina de succes în muzica, având sediul în 2648 West Avenue din Detroit. Acolo, în umezeala unor subsoluri insalubre (nu întâmplator locului i se mai spunea „Snake Pit” sau „fosa cu serpi”) s-au imaginat si s-au compus unele dintre melodiile devenite cele mai populare ale secolului XX. Uzina de vise si-a închis însa portile la începutul anilor 80, când Tamla Motwon a parasit Detroit-ul si s-a instalat la Los Angeles. Atunci „familia” de altadata a explodat si s-a destramat . Dupa mai bine de 20 de ani, Justman a reunit-o partial; „Funk Brothers” este prezenta în film, alaturi de unii dintre „mostenitorii” sai: Ben Harper, Meshell Ndegeocello, Chaka Khan, Bootsy Collins… De fapt, Justman are o ambitie deja marturisita si cu bataie mai lunga: sa reuseasca sa faca pentru ei ceea ce Wim Wenders si Ry Cooder a realizat pentru muzicienii cubanezi: celebrul Buena Vista Social Club. Pâna una-alta, Justman si-a argumentat documentarul spunând: „Am dorit ca prin acest film sa le fac dreptate acestor muzicieni uitati de public din cauza presiunii timpului sau pentru ca multi dintre ei sunt deja morti”. În locul starurilor arhicunoscute, care au adus pe scena muzica nascuta la Tamla Motwon, facând-o sa triumfe, Justman i-a preferat pe anonimi – anonimi doar în ochii marelui public – caci în realitate oamenii din umbra ca Joe Hunter, Earl Van Dyke (clape), Robert White, Joe Messina (chitara), Eddie „Bongo” Brown (conga), Richard „Pistol” Jones (baterie), Jack Ashford (vibrafon, tamburina) sau James Jamerson (bas) erau considerati niste dumnezei de partenerii lor scosi în fata.