A fost unul dintre cei mai frumosi si mai controversati actori ai lumii. Un erou absolut, o figura de vis, care le-a facut pe milioane de fete sa doarma cu fotografia lui sub perna. Americanii i-au avut pe Kirk Douglas si pe Burt Lancaster, cu care au invatat istorie prin western-uri si superproductii grandioase, cu armate intregi de figuranti. Europenii l-au avut pe el, pe Jean Marais, care i-a facut sa-i iubeasca si mai mult pe clasicii dramaturgiei – Racine, Corneille, Edmond Rostand – si sa adore personajele lui Alexandre Dumas si Hugo.
La aproape 100 de ani de la nasterea lui, se cuvine sa-i aducem un omagiu celui ce a fost, ca sa citam primul personaj al dramaturgiei romantice, Hernani, caruia el i-a dat viata pe scena, une force qui va – o forta care va dainui.
Omul din spatele mastii
Si Marais a fost, intr-adevar, o forta. O forta a naturii, care a atras generatii de adolescenti catre poezia, frumusetea bizara si adesea scandaloasa a lui Jean Cocteau. El a incarnat indragostitul matur, cu tamplele albite de ani, dar chipes inca, a fost cavalerul cu suflet nobil, fara pata si fara prihana, oricand gata sa sara in ajutorul vreunei domnite aflate la ananghie. Dar nu s-a multumit cu atat, ar fi fost prea putin pentru un actor cu abilitatile sale. Ceea ce il evidentiaza pe Jean Marais, fata de atatia si atatia juni primi ai marelui si micului ecran, din trecut si din prezent, e alura sa cameleonica, felul cum stia sa treaca de la interpretarea unui viteaz spadasin, pentru care onoarea si curajul sunt cele mai de seama lucruri, la intruchiparea unor personaje fara scrupule, precum temutul Fantomas. Caci el a fost, simultan, frumosul si bestia, omul si zeul, binele si raul, sufletul nobil, ascuns dincolo de masca unui chip hidos (ca in Cocosatul sau Cyrano de Bergerac).
A jucat in peste 90 de filme pentru marele ecran, in 8 seriale de televiziune si in 30 de piese de teatru. Nascut la Cherbourg – oraselul imortalizat de Jacques Demi in „Umbrelele din Cherbourg”, pe 11 decembrie 1913, Jean Marais n-a cunoscut afectiunea parinteasca: tatal i-a parasit, pe el si pe fratele lui, cand copilul era foarte mic, iar mama, care suferea de grave probleme de comportament, era adesea in inchisoare. Pentru a o ocroti, el va spune mai tarziu ca femeia nu era nici cleptomana, nici mitomana, ci doar juca un rol, iar talentul pentru teatru i s-a transmis si lui.
Idila interzisa
Prima experienta actoriceasca a lui Jean Marais s-a lasat cu o exmatriculare, dupa ce tanarul licean s-a deghizat in fata si a inceput sa flirteze cu un profesor, spre amuzamentul colegilor. Certat cu disciplina si cu orele plictisitoare ale scolii, a fost, rand pe rand, fotograf, baiat de pravalie, vanzator ambulant de ziare, pana in 1933, cand regizorul Marcel L’Herbier ii ofera un rol minor intr-un film. Patru ani mai tarziu, va vedea cateva schite de portret facute de deja celebrul Jean Cocteau, fiind izbit de asemanarea cu persoana lui. Va face tot posibilul sa-l intalneasca pe flamboaiantul regizor si poet. Cocteau avea 48 de ani, Marais doar 24. A fost, am putea spune, o dragoste la prima vedere si inceputul unei colaborari extraordinare pe taram artistic. In 1943, recomandat de Cocteau, care scrisese scenariul, Jean Marais primeste primul sau rol mare, in „L’Eternel retour”, filmul lui Jean Dellanoy. Succesul a fost instantaneu, constituind debutul unei cariere artistice de aproape sase decenii.
Sub ocupatia nazista, germanii au tolerat cuplul, deja notoriu, Cocteau-Marais, desi idilele homoerotice erau un subiect tabu in Reichul lui Hitler. Marais a fost la un pas de a fi inchis dupa ce l-a batut, in plina strada, pe criticul colaborationist Alain Laubreax, care facuse praf, in paginile revistei „Je suis partout”, o piesa de Cocteau. Doar interventiile lui Cocteau pe langa guvernul de la Vichy au facut ca Marais sa nu fie trimis la inchisoare. La batranete, actorul a recunoscut ca a dorit sa se alature Rezistentei, dar liderii acesteia nu l-au primit, din pricina afinitatilor sale homosexuale si a faptului ca era „gura-sparta”, fiind incapabil sa pastreze un secret. Totusi, memoriile sale din timpul razboiului sunt pline de intamplari hazlii, dar si pline de risc, din lumea teatrului – ele l-au inspirat, in 1980, pe Francois Truffaut sa realizeze filmul „Ultimul metrou”.
De la Orfeu la Fantomas
Imediat dupa razboi, Marais a turnat o serie magnifica de cinci filme, toate regizate de Jean Cocteau: „Frumoasa si bestia”, „Vulturul bicefal”, „Parintii teribili”, „Orfeu” si „Coriolan”. A fost admis in Comedia Franceza, institutia fondata in 1680, dar o va parasi curand, dupa o disputa cu directorul ei. „Orfeu” a fost insa pelicula care i-a facut numele nemuritor – o alegorie a dramei razboiului, pornita din legenda antica: regatul lui Hades i-a fost inspirat lui Cocteau de orasele bombardate la sfarsitul razboiului mondial, demonii mortii sunt agentii Gestapo, iar limbajul muzelor e reprezentat de codurile folosite de Rezistenta. Filmul e un deliciu suprarealist.
In anii 50, Jean Marais isi paraseste insa Pygmalionul pentru dansatorul Georges Reich, desi va ramane in relatii cordiale cu Cocteau pana la moartea acestuia si va juca in ultimul film din trilogia orfica – „Testamentul lui Orfeu”. In deceniile care vor urma, Marais are colaborari cu regizori prodigiosi: Jean Renoir – „Elena si barbatii ei” (1956), Luchino Visconti – „Nopti albe” (1957), Claude Lelouch – „Mizerabilii” (1994) sau Bernardo Bertolucci – „Frumusete furata” (1995).
Dar cheia succesului sau a reprezentat-o trecerea de la filmele romantice la cele de aventura, in care a dat viata celor mai populari eroi din cartile copilariei, de la Edmond Dantes si Lagardčre la Capitanul Fracasse si d’Artagnan, dar si unor personaje moderne, precum Fantomas si Simon Templar, in versiunea frantuzeasca a „Sfantului”. Frumusetea si energia lui nu s-au diminuat, odata cu varsta, asa cum i s-a intamplat, de pilda, lui Alain Delon.
La aproape 90 de ani, Jean Marais parea un munte de virilitate si de barbatie, desi, zic gurile rele, el nu fusese chiar pe deplin barbat decat in filme. N-a regretat niciodata nimic din ce a facut, poate cu o singura exceptie – refuzul rolului calugarului-ucigas din „Numele trandafirului” de Jean-Jacques Annaud, in care urma sa-i dea replica lui Sean Connery. Dar, asa cum va spune mai tarziu, a facut acest lucru pentru ca nu voia sa se desparta de spectatorii sai printr-un rol malefic. Voia sa ramana mereu in inima lor ca frumosul Orfeu, regele poetilor – el, care fusese un rege al actorilor…
GABRIEL TUDOR
Comentarii