Scriam saptamana trecuta despre una dintre pasiunile literare ale scriitorului banatean Petre Stoica, asa cum este ea amintita de Dorin Nadrau, corespondent din SUA, in articolul publicat de revista Vatra Veche, redactor-sef Nicolae Baciut.
„Memoriile si jurnalul lui Petre Stoica probeaza indubitabil un scriitor de prima marime despre care in mod regretabil se vorbeste si se scrie astazi destul de putin”, scrie Dorin Nadrau.
„Un substantial volum, aparut la Editura Humanitas, in 2019, in colectia Memorii/Jurnale sub titlul „Amintirile unui fost corector. Insemnarile cultivatorului de marar”, condenseaza cu relevanta maiestria de memorialist a lui Petre Stoica. Editia este ingrijita si prefatata de Marius Chivu care precizeaza: „Amintirile, anecdotele, portretele, intotdeauna foarte calde, facute de tanarul Petre Stoica ofera, indirect, cateva priviri asupra unui mediu literar, in special al anilor ’50… Prin amintirile sale in tonalitati nostalgice cu tuse de umor se perinda sute de scriitori, traducatori, gazetari, pictori, actori, dand astfel imaginea unei lumi vii, populate cu nenumarate personaje, nu rareori contradictorii in destinele lor aflate sub vremuri nu tocmai prielnice”.
Iata cateva fragmente de amintiri din acest volum pe care le retine Dorin Nadrau. In 1977, dupa cutremurul din martie, Petre Stoica scria: „In apartamentul nostru, numai cioburi de sticla si obiecte rasturnate. Toate farfuriile si paharele sunt faramate, ceasurile smulse de pe perete (ce timp sa mai masoare?), televizorul zace in mijlocul sufrageriei. O acuarela de Bakonsky a poposit in hol. Greu de explicat cum a fost proiectata acolo. Usa bibliotecii este blocata de rafturi dislocate si de carti. Dorm doua ore.(…) Ileana ma duce la Bulbucata. Hranesc in fuga iepurii si plec la primarie, dornic sa pipai pulsul satului. Acolo discutiile converg in jurul singurei teme posibile in aceste momente de groaza: efectele cutremurului. Primarul intreaba daca miscarile seismice nu pot fi prevazute. Sunt exprimate pareri timide, ma indeamna dracul sa vorbesc despre anumite persoane, extrem de rare, capabile sa vesteasca din timp cutremurele de pamant, ca bunaoara Goethe in trecut. Invoc mediumnitatea, insusire ce o poseda destui oameni, una insa de calitate redusa, cea mai puternica avand-o Iisus Hristos”.
La cativa ani de la moartea sotilor Bakonsky, in cutremurul din 1977, relatandu-i lui Marin Preda cum il apara sotia lui Bakonsky pe el, pe „Monser”, in timp ce sotul ii ironiza romanul „Morometii”, Petre Stoica nota: „Doamna Clara, perfect convinsa de valoarea inegalabila a romanului, il apostrofa: „Tolea, n-ai dreptate, fii cinstit si recunoaste ca nici nu ai citit cartea”.
Oprit din mers, (Preda) si-a sprijinit piciorul de unul din stalpii de fier implantati in beton sa bareze trecerea masinilor pe sub poarta palatului. In fiinta lui s-a produs o rupere zguduitoare. „Asa a spus Clara?” Intrebare insotita de suspine trecute fulgerator in hohote de plans, da, in hohote de plans. („Ciudat, nu l-am vazut niciodata plangand”, imi marturisise deunazi Eugen Simion). Repeta intruna: „Clara, vai, Clara, a fost o femeie minunata, de ce a murit? Spune-mi, de ce?”!
Dar eu nu puteam spune nimic despre moarte, despre cutremure de pamant, despre destin, despre desertaciunea desertaciunilor. Amutisem. Mi se parea ca, facandu-i aceasta destainuire, il abat de la tristeti de moment, ca totodata ii aduc in suflet o luminita pe care nu avea de unde s-o cunoasca: doar eu stiam ca sotia neprietenului din timp departat ii era aliata intru dreptatea frumosului. Mi se parea…„A murit, biata Clara, a murit si Tolea, si Gafita… S-au stins cu totii…”. Isi stergea lacrimile, ochelarii. Cuvintele mele, eventual consolatoare, ce puteau fi decat impietate? Stateam amandoi nemiscati la capatul aleii slab luminate, sub cerul vanat”.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii