Primul film dintr-o trilogie semnata de Lars von Trier

          DOGVILLE, catunul cu oameni mai rai decât câinii?
          
          Unul dintre cele mai tulburatoare filme realizate în Europa, lansat la Festivalul filmului de la Cannes, pe 19 mai 2003, difuzat cu parcimonie un an mai târziu în SUA, difuzat la noi în cursul acestui an fara nici un tam-tam si uitat prea repede pe nedrept, filmul regizorului danez Lars von Triers, „Dogville” este exemplul cel mai graitor ca Europa detine monopolul asupra filmelor de arta, aflate la antipodul filmelor comerciale produse la Hollywood. Un film pe care n-o sa-l gasiti pe lista celor mai vândute filme din lume, un film rascolitor si teribil de luminos, o parabola a umanitatii, o regândire a ideii de „bunatate” si „ajutor”, un film care, culmea penibilului, a fost „citit” în SUA ca un film anti-american.

          DOGVILLE, catunul cu oameni mai rai decât câinii?
          
          Unul dintre cele mai tulburatoare filme realizate în Europa, lansat la Festivalul filmului de la Cannes, pe 19 mai 2003, difuzat cu parcimonie un an mai târziu în SUA, difuzat la noi în cursul acestui an fara nici un tam-tam si uitat prea repede pe nedrept, filmul regizorului danez Lars von Triers, „Dogville” este exemplul cel mai graitor ca Europa detine monopolul asupra filmelor de arta, aflate la antipodul filmelor comerciale produse la Hollywood. Un film pe care n-o sa-l gasiti pe lista celor mai vândute filme din lume, un film rascolitor si teribil de luminos, o parabola a umanitatii, o regândire a ideii de „bunatate” si „ajutor”, un film care, culmea penibilului, a fost „citit” în SUA ca un film anti-american.
          
          Sa povestesc sinopsisul filmului este la fel de riscant ca si încercarea de a povesti, în câteva fraze, „Fratii Karamazov” al lui Dostoievski. Si totusi, preluând riscul, despre Dogville s-ar putea spune asa:
          
          Viata într-un orasel cu 15 oameni si un câine
          
          O tânara si frumoasa fugara pe nume Grace (Gratie) interpretata de Nicole Kidman, probabil în cel mai bun rol din cariera ei, ajunge într-un catun izolat de munte de lânga George Town, statul Colorado. Locul se numeste Dogville (Satul Câinelui), este America anului 1930, iar Grace spune ca este urmarita de niste gangsteri care vor s-o omoare. Convinsa de Tom (jucat de Paul Bettany), un fel de scriitor si auto-intitulat purtator de cuvânt al catunului, comunitatea formata din 15 oameni e de acord ca Grace, în ciuda faptului ca este un pericol pentru Dogville, sa fie adapostita în oras, ramânând ca femeia sa plateasca acest gest de bunatate muncind pe la fiecare familie cu rândul. Când oamenii afla ca e tot mai periculos sa adaposteasca o fugara, pretentiile lor cresc, Grace începe sa fie exploatata de-a dreptul, oamenii o transforma în sclava, încep sa abuzeze de ea, mai ales, barbatii. În Dogville, bunatatea este relativa si are un pret. Numai ca Grace are un secret si înca unul foarte periculos. În curând, Catunul Câinelui va afla cât de mult îl poate costa ca si-a aratat coltii.
          Inceput de trilogie. Ambitia regizorului danez, autor al unor filme la fel de nebagate în seama ca si Dogville, sa amintesc „Breaking the Waves”, „Dancer in the Dark”, „The Idiots”, este sa realizeze o trilogie dedicata Statelor Unite ale Americii pe care el o denumeste „The U. S. and A” (un joc de cuvinte: „US si A” ceea ce trimite la cele trei litere ale prescurtarii USA (United States of America), dar si „US” si „A”, adica un fel de „noi si America”). În aceasta trilogie, Dogville este primul film, al doilea urmând a se numi „Mandalay”, iar a treia parte negasindu-si înca un titlu.
          
          Lumea încape si pe o scena goala
          
          Gaselnita regizorala a lui von Trier este ca filmul se desfasoara într-o sala de sport, un spatiu care pare suficient pentru comunitatea restrânsa din Dogville, asta si pentru ca în locul caselor reale, avem case desenate pe podea, din decorul obisnuit ramânând doar niste banci, niste rame de usi, câteva mese si un pat, pentru a simboliza cladirea bisericii si casele oamenilor. Pâna si cusca câinelui este desenata pe podea, ca si strada principala, lunga de 15 metri, purtând numele de „Elm Strreet”, strada Ulmului. Un décor esentializat pentru a face loc unei bogatii de sensuri ale povestii, o poveste de-a dreptul shakespeariana scrisa, culmea, chiar de regizor! Pe aceasta scena mai mult decât saracita de elementele banale, Lars von Trier tese cea mai cinica poveste „de iubire”, iubire care, sub masca arhicunoscuta si cazuta în banalitate, ascunde cea mai bestiala realitate. Ideea regizorala a spatiului gol ramâne, totusi, o simpla gaselnita pe lânga profunzimea povestii narata în film de John Hurt si condusa magistral de von Trier pâna în final.
          Totul începe frumos. Vor admite oamenii din Dogville sa-si asume riscul adapostirii unei fugare? Democratia aflata în faza copilariei se manifesta sub semnul votarii. Daca oamenii voteaza ca Grace sa ramâna, îi spune Tom fetei, ea va ramâne, daca nu, va trebui sa plece din Dogville. Catunul voteaza pozitiv si Grace pare ca si-a gasit linistea si caminul tihnit, la adapost de pericol.
          
          O iubire cu dinti de otel
          
          Când gangsterii vin în Dogville si îl întreaba pe Tom daca a vazut o fugara, Tom, plin de curaj, va nega si totul pare începutul unei povesti de iubire. Tom se îndragosteste de Grace. Tocmai de aceea îi spune sa fie draguta cu oamenii si sa îi ajute la treburile casei. Si Grace plateste bunatatea oamenilor frecând podelele, plivind gradinile, îngrijind copiii, lucrând în livada de peste dealuri. La fiecare sosire a politiei care o cauta, oamenii n-o denunta si tocmai de aceea conditiile de munca se înaspresc, munca devine corvoada, Grace o sclava. Barbatii încep sa abuzeze sexual de ea, stiind ca femeia nu va scoate o vorba, femeile o terorizeaza, copiii o ridiculizeaza dovedind ca sunt niste mici monstri ca si parintii lor. Cu toate astea Tom o iubeste pe Grace careia îi cere sa fie o sclava buna, la înaltimea încrederii acordate de comunitate. Când Grace se hotaraste sa evadeze din catunul transformat în iad, soferul singurului camion din Dogville o duce pe câmp, o violeaza si o aduce înapoi. Drept maxima bunatate, locuitorii catunului hotarasc sa o lege în lanturi, cu o greutate atârnata de picior, obligând-o sa munceasca în continuare prin case, iar noaptea sa-i satisfaca pe rând pe barbatii satului. Iar Grace nu se revolta pentru ca întelege ca trebuie sa rasplateasca astfel bunatatea oamenilor care o protejeaza de gangsteri si de politie. Tom continua sa o iubeasca, singurul om în care Grace are încredere, dincolo de toate suferintele pe care le îndura. Când Grace nu se mai poate ridica din pat, epuizata si încatusata, nemaifiind buna de nimic, Tom, îndragostitul, apeleaza la un gest aproape normal: da telefon gangsterilor pentru a le-o da pe tava pe Grace, gest care cere aprobarea fara rezerve a comunitatii. O comunitate care cu o placere animalica, perversa si diabolica asteapta cu sufletul la gura sosirea gangsterilor care sa-i faca fugarei de petrecanie, preferabil chiar sub ochii lor. Este punctul culminant al parabolei lui von Trier, dar mai e ceva, teribil, dincolo de acest punct.
          
          Pedeapsa divina
          
          Când gangsterii sosesc, Grace este întinsa pe pat, livida, înlantuita. Gangsterii întreaba cine a avut ideea sa o lege de gât pe femeie cu lantul greu de fier si Tom, mândru de isprava lui, de barbatia si curajul de care a dat dovada pentru predarea unei fugare periculoase, recunoaste paternitatea gestului. Grace este descatusata si dusa în masina unde o asteapta boss-ul gangsterilor. În acest moment, toata povestea se rastoarna. Boss-ul nu este un criminal, este chiar tatal lui Grace care a venit dupa ea în Dogville pentru a o implora sa se întoarca acasa si a nu se mai încrede atât de mult în bunatatea oamenilor. Îi promite fetei ca, daca se întoarce acasa, el îi va transfera toata puterea lui gangstereasca. Grace se lasa înduplecata si pentru o clipa îi mai priveste o data pe „bunii si inimosii oameni din Dogville”. Numai ca în loc sa urmeze executia fetei, fata, acceptând puterea, cere sa-i împuste pe toti oamenii câinositi din Dogville: femei, barbati si copii. Cruta doar câinele! Iar pe Tom îl împusca, fara regrete, cu mâna ei! Acum povestea capata un cu totul alt sens. Grace nu mai e o simpla fugara care se ascunde de gangsteri, ci este puterea divina sosita în Dogville pentru a-i încerca pe oamenii: sunt oameni sau câini înraiti si feroce? Dupa ce suporta toate umilintele si întelege ca nu are de-a face cu oameni, singura solutie este stârpirea lor. La fel cum au fost sterse de pe fata pamântului Sodoma si Gomora. Fara nici un fel de regrete, pentru ca asemenea oameni nu merita sa existe pe pamânt. Lucru imposibil în realitate, dar mesajul din Dogville este de-a dreptul biblic si dupa acest film nu stiu ce alt film s-ar mai putea face despre natura omului. Probabil ca nici unul. Faptul ca filmul a fost „citit” de o parte a criticilor din SUA drept un „film anti-american” este o idee care poate fi sustinuta de la cap la coada, este o posibila lupa prin care filmul poate fi interpretat, dar a spune doar atât despre Dogville înseamna a reduce filmul la o caricatura. Si nu e deloc cazul. Dimpotriva, oameni seriosi recunosc ca filmul este „un film rar, de idei, cum nu se face în fiecare zi” (Rolling Stone Magazine”). Sau cum noteaza un alt critic „Dogville nu este un strigat de furie la adresa Americii, este un strigat de furie la adresa omenirii. E un film care trebuie vazut, nu iubit”. Sigur, în privinta iubirii, e suficienta iubirea lui Tom pentru Grace, într-un catun linistit, nu departe de noi…