Vincent Gallo hulitul de la Cannes

          În dreptul numelui lui Vincent Gallo figureaza urmatoarele calificative: actor, regizor, producator, scenarist, compozitor american. Nascut în 1962 la Buffalo, New York (SUA) din parinti sicilieni, Gallo a fost interesat mai întâi de muzica.

          În dreptul numelui lui Vincent Gallo figureaza urmatoarele calificative: actor, regizor, producator, scenarist, compozitor american. Nascut în 1962 la Buffalo, New York (SUA) din parinti sicilieni, Gallo a fost interesat mai întâi de muzica. A parasit la 16 ani scoala si a pornit sa-si caute norocul la New York. Cânta în diferite formatii iar în 1980, prin intermediul unui prieten, ajunge sa interpreteze roluri marunte în spectacole de café-theatre. În 1984 apare pentru prima oara într-un lung-metraj independent – The Way It Is – film realizat de Eric Mitchell, pentru care compune si muzica. Alaturi de Gallo, în acelasi film debuta si Steve Buscemi. Încearca apoi sa realizeze doua scurt-metraje pe care le si produce, le si monteaza – If you feel froggy, jump si The Gunlover – dupa care porneste hotarât sa-si construiasca o cariera cinematografica, pendulând între ipostaza de actor în filme independente de autor sau în filme europene, pe care le prefera celor americane. În 1992, este un dulce visator în Arizona Dream al lui Kusturica, un an mai târziu este fratele debusolat si vindicativ al Winonei Ryder in Casa spiritelor, film realizat de danezul Bille August. În mod vadit personalitatea sa artistica este bine pusa în valoare în rolurile personajelor fragile emotional si implicit foarte vulnerabile. Atasat originii sale si primelor experiente artistice, în 1996 intra în pielea lui Johnny, fratele mai mic, aerian si fragil, al lui Christopher Walken, în The Funeral, regizat de Abel Ferrara. În 1998 scrie, regizeaza si joaca în celebrul Buffalo ’66 , film inspirat de viata sa din localitatea în care s-a nascut. Muzica e compusa tot de el. Si, iata ca acum, în 2003, scrie, realizeaza si joaca în cel de-al doilea lung-metraj al sau, The Brown Bunny. Apare în film alaturi de o actrita emblematica, exact ca si el, pentru cinematograful independent – Chloe Sevigny. Bud Clay este de data aceasta eroul lui Gallo; el îsi petrece majoritatea timpului participând la curse de motociclete, încearcând zadarnic s-o uite pe Daisy, iubirea vietii lui. Dupa ultima cursa la New Hampshire, pleaca în California unde urmeaza sa se desfasoare urmatoarea competitie. Este prilejul unei calatorii dintr-o parte în alta a Americii în care zi de zi face tot posibilul sa-si gaseasca o noua iubita. Dar, demersul sau disperat nu rezolva nimic, pe Daisy n-o poate înlocui nimeni, ea este cea care va ramâne pentru totdeauna în inima sa. Asadar, din nou un personaj care, dincolo de aparente, ascunde un suflet ravasit.
          The Brown Bunny este singurul film care a „zguduit” inimile fragile ale participantilor la festivalul de la Cannes si despre care s-a vorbit în fel si chip, transformându-se în eveniment central, a fost creatia lui Vincent Gallo. Multi au calificat filmul drept cel mai nepotrivit candidat din întreaga istorie a Festivalului de la Cannes. Presa l-a coplesit pe Gallo cu atâtea insulte încât acesta a fost nevoit sa se explice. Ca actor, lui Gallo i s-a reprosat ca irita prin narcisismul si suficienta afisate în film – prin intermediul personajului creat de el -, ca regizor a fost deopotriva facut praf, spunându-se ca plictiseste de moarte spectatorul cu „orele” în care camera de filmat nu se dezlipeste de parbrizul unui camion, de care se izbesc mustele. Un exercitiu regizoral care, la ora actuala, pare ridicol. Lunga plictiseala, egala cu drumul parcurs în camioneta de eroul lui Gallo, a fost întrerupta catre final de un singur moment de surpriza, care, potrivit opiniei criticii, a provocat greata în rândul spectatorilor: o scena de felatie deloc simulata a actorului-regizor fata în fata cu actrita Chloe Sevigny. Unii critici de film, cum ar fi Roger Ebert de la Chicago Sun Time a mers pâna acolo încât a pus la îndoiala competenta comitetului de selectie care a introdus în competitie „o productie inacceptabila”. „Gallo, a mai sustinut Ebert, nu a raspuns la nici unul din standardele de calitate instaurate la Cannes de-a lungul anilor.” Cum s-a aparat regizorul în fata acestor atacuri dure? Declarând ca îsi da si el seama ca filmul lui e de fapt „catastrofal”. Totodata, a insistat sa ceara scuze spectatorilor pentru „Brown Bunny”, spunând: „Accept tot ceea ce a afirmat critica. Daca nimeni nu vrea sa-l vada, este un gest justificat, înseamna ca e o catastrofa, o pierdere de timp. Prezint scuzele mele celor care au finantat productia, dar va asigur ca intentia mea nu a fost sa fac un film pretentios, narcisist, inutil, neatragator. Credeam ca am realizat ceva frumos pe care sa-l împartasesc si altora. Sunt deceptionat ca oamenilor nu le place. Insist sa prezint scuze celor care au impresia ca vazând acest film au pierdut timpul.” Prin aceste declaratii, a vrut oare sa provoace o data în plus? Nimeni n-a înteles. Cert este ca Gallo a mai adaugat ca a fost uimit sa vada atâta animozitate, ca experienta sa la Cannes a fost de-a dreptul penibila, „cea mai dura si umilitoare” din viata sa.
          
          Dogville – Parabola binelui
          
          Lars Von Trier îsi plaseaza actiunea filmului în anii 1930 si îsi propune cu acest demers artistic sa re-exploreze conceptul de bunatate, dar într-o abordare cu totul noua decât a facut-o pâna acum în Breaking the Waves, The Idiots si Dancer în the Dark. Ca realizare, Dogville mai are un element de noutate: este filmat exclusiv în studio, actorilor lasându-li-se o totala libertate de miscare si exprimare, maniera de lucru regizorala inspirându-se din teatrul pentru televiziune al anilor ’70. În Dogville, Trier da mai mult ca oricând atentie atmosferei dramatice, create prin abundenta de lumini, sunet, muzica si dialoguri. Povestea se deruleaza în jurul frumoasei fugare Grace (Nicole Kidman), ajunsa într-un orasel izolat de lume, Dogville, în care tânara spera sa fie la adapost de razbunarea unei bande de gangsteri. Lumea pare s-o agreeze, chiar s-o iubeasca, un barbat e alaturi de ea si o încurajeaza – Tom (Paul Bettany) – îsi gaseste chiar si un loc de munca. Dar totul pâna la un punct, acela în care comunitatea în care traieste e dispusa sa scape de riscul care planeaza asupra ei atâta vreme cât accepta sa o adopte pe Grace.
          Este momentul când tânara fugara afla si învata ca bunatatea oamenilor e relativa. Are însa un atu în mâneca, stie un secret, periculos pentru cine vrea sa-i faca rau sau sa-i stea în cale… La jumatatea drumului între teatru si film, Trier îsi identifica aceasta ultima creatie drept „visul meu american”. În vârsta de 47 de ani, regizorul danez este un fidel al Cannes-ului, unde si-a prezentat toate filmele, începând cu cel de debut, în 1984 (The Element of Crime). A câstigat trei trofee: Premiul juriului (Europa, 1991), Marele premiu (Breaking The Waves, 1996) si Palme d’Or (Dancer In The Dark, 2000).
          
          Hector Babenco in cautarea libertatii
          
          În Carandiru, brazilianul Hector Babenco exploreaza viata din închisorile din tara sa. Hector Babenco se bucura de mai mult timp de aplauze internationale, în special datorita manierei originale în care trateaza subiectele sociale. S-a nascut în Rusia, dar a emigrat la o vârsta frageda, împreuna cu familia sa, la Buenos Aires (Argentina). La vârsta de 18 ani a plecat intr-o „misiune divina” prin Africa, Europa si America de Nord, câstigându-si existenta prin tot felul de slujbe. A facut figuratie în câteva filme – genul western spaghetti – în Italia si Spania, pentru ca într-un sfârsit al hoinarelii lui prin lume sa se stabileasca în Brazilia. Era în 1971, anul în care a luat totodata hotarârea sa bata la usile noii cinematografii braziliene din epoca respectiva si sa devina regizor. Din nefericire pentru el, chiar în acel an, regimul militar a pus în lanturi grele de cenzura asa-numitul cinema novo din Brazilia, ba chiar a exilat câtiva regizori care nu-i erau pe plac. Babenco s-a pus în acest timp pe învatatura, a studiat regia de film, facându-si mâna prin intermediul unor documentare, filme de scurt metraj si reclame comerciale. Totodata, a început sa lucreze la primul lui film artistic – King of the Night (1975). În 1978, dupa ce lanseaza un alt film al sau, drama Lucio Flavio, devine tinta unor controverse furibunde, ceea ce nu-l împiedica sa-si faca meseria în continuare si sa se exprime artistic în alte patru filme, toate realizate în Brazilia. Despre el se spune acum ca a contribuit în mod substantial la relansarea cinematografiei braziliene. Aclamarea la scara internationala avea sa vina pentru Babenco în 1981, cu Pixote, o cronica a mizeriei cotidiene din Brazilia, vazuta prin ochii unor copii ai strazii. Câtiva ani mai târziu, în 1985, realizeaza primul sau film pe tarâm american – Sarutul femeii paianjen – pentru care actorul principal, William Hurt, primeste la Cannes premiul de interpretare, apoi un Oscar. În ceea ce priveste filmul intrat anul acesta în competitia de la Cannes, subiectul este din nou incendiar: pe 2 octombrie 1992, închisoarea Carandiru, din Sao Paulo, cea mai mare din America Latina, este teatrul unei revolte a prizonierilor, care se încheie într-o baie de sânge. În închisoarea suprapopulata, un medic îsi face meseria, însarcinat fiind sa desfasoare în rândul detinutilor un program de preventie contra SIDA. Nevoit sa intre in contact cu prizonierii, el reuseste sa le câstige respectul si încrederea în asemenea masura încât acestia îi împartasesc multe din secretele lor. Potrivit propriilor declaratii, Babenco, regizor care în ultima parte a carierei sale a lucrat mult în colaborare cu Hollywood-ul, a ajuns la concluzia ca în tara sa exista mai multa libertate când faci un film politic decât în America.