Este sustinuta frecvent ideea ca forma geometrica perfecta este cercul, iar argumentele nu pot fi contestate.
Poate, cu o singura exceptie: nu se poate „umple” o suprafata oarecare, asezând mai multe cercuri, unul lânga altul, într-un numar nelimitat. În schimb, solutia problemei este binecunoscutul miracol… apicol, hexagonul care alcatuieste fagurele – o perfectiune la care însusi omul a visat dintotdeauna, dar care, iata, este adus la desavârsire de cele mai vechi creaturi vii de Pamânt: mirabilele albine, „proprietare” ale întregului univers terestru.
Omul a inovat si a inventat permanent lucruri care sa-i faca viata mai usoara si mai frumoasa inspirandu-se din genialitatea Naturii. Iar daca albinele cladesc din hexagon casa si întregul lor univers vital, arhitectii au încercat sa le imite, imaginând structuri urbane bazate pe aceleasi forme, cea mai fascinanta dintre ele, celebra pe toate meridianele oferite unicitatii sale, fiind orasul italian Grammichele, din provincia Catania.
Însa aceasta nu este solutia unui program complex al inteligentei artificiale, ci ilustrarea geniala a câtorva minti luminate din veacul al XVIII-lea.
Dispunerea spatiala a cladirilor, strazilor, pietelor micii urbe siciliene de pe versantii muntilor Iblei este faimoasa în întreaga lume. O privire asupra fotografiilor sale aeriene releva o geometrie perfecta, asemanatoare unei pânze de paianjen, care devine în amurg incredibil de sugestiva. Contururile si liniile sunt clar vizibile în orice moment, dar sub lumina lunii imaginea se dovedeste deosebit de captivanta. Într-un fel anume, ea exprima magia unei povesti începute pe 11 ianuarie 1693, o data care însa a fost de rau augur pentru locuitorii acelor meleaguri.
În ziua respectiva, un cutremur teribil a distrus multe orase din Val di Noto. Trei luni mai târziu, printul Carlo Maria Carafa Branciforti, un om cu o cultura eclectica si un mare spirit umanist, a decis sa construiasca Grammichele – fostul sat medieval Occhiolà – pe baza conceptului arhitectural città del sole („ceatatea soarelui”).
Ideea era revolutionara: un oras cu o structura complet hexagonala, iar arhitectul Fra Michele da Ferla a dat forma acestei idei. Piatra de temelie a fost pusa în aprilie 1693, pentru a le oferi supravietuitorilor cutremurului un loc unde sa traiasca cu demnitate.
Desi printul a murit doi ani mai târziu, statuia sa vegheaza mândra si în prezent piata principala hexagonala, cea mai mare de acest fel din lume. Piata serveste drept inima vibranta a comunitatii , iar cladirile istorice din jurul pietei adauga un farmec aparte si reflecta bogata mostenire culturala si arhitecturala a regiunii.
Privelistea aeriana a orasului Grammichele este impresionanta, dezvaluind precizia geometrica a constructiilor urbane.
Din generoasa agora, sase artere radiaza perpendicular pe prima, ducând la alte sase piete, dreptunghiulare, cu colturi închise, accesibile din centrul laturilor. Aceste piete, la rândul lor, genereaza un numar egal de cartiere dreptunghiulare periferice cu o retea stradala ortogonala, dispuse în jurul zonei hexagonale centrale.
Desi poate parea destul de complicata aceasta structura, extrema de coerenta, în realitate ea exprima o solutie relativ simpla, ce a avut în vedere utilizarea inteligenta a spatiului, care nu se „risipeste” în cotloane ori nise inutile.
Istoria orasului Grammichele poate fi descrisa la fel ca… o moneda: identitatea sa e alcatuita din doua fete opuse, dar formând un singur element. Printul Carafa Branciforti, omul sau providential, a actionat foarte inspirat, creând o punte între antic si modern, între ruina si reconstructie, între inadecvarea terenului predispus la alunecari dramatice si regularitatea incredibila a noii configuratii urbane.
Grammichele este considerat frecvent orasul ideal, în care simetria strazilor si forma sa perfect hexagonala sunt dovezi ale responsabilitatii fata de estetica si functionalitate.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii