In secolul XX, chestiunea prezentei homosexualilor in fortele armate ale unui stat a declansat numeroase controverse, cu precadere in statele occidentale. Majoritatea statelor membre NATO accepta intre militarii lor si persoane cu alte orientari sexuale, cu cateva exceptii – Marea Britanie, Turcia si Portugalia. In Statele Unite, problema a generat aprinse dezbateri nationale, in final adoptandu-se decizia ca homosexualii si lesbienele sa nu fie obligati sa-si divulge preferintele sexuale. Date fiind aceste atitudini in general negative pare neverosimil, pentru omul modern, sa afle ca in Grecia Antica a existat o unitate de elita formata exclusiv din cupluri homosexuale – faimosul Batalion Sacru teban.
Exemplul lui Heracles
In Grecia antica, poeti precum Alceu, Anacreon sau Pindar au celebrat iubirea dintre barbati in versuri. Eschil lauda adoratia lui Achile pentru Patrocle in tragedia lui, Mirmidonii, iar filosofii, precum Platon sau Zenon, au abordat si ei problema, chiar daca din unghiuri diferite. Regimurile grecesti ale epocii, fie ele democratice sau oligarhice, recunosteau puterea unor astfel de relatii de a suda legaturile dintre tinerii novici si mentorii lor maturi. Cea mai veche referire la ispravi vitejesti datorate iubirii intre persoane de acelasi sex apare la Plutarh.
Este vorba despre un incident petrecut in cadrul asa-numitului „razboi lelantin”, care a avut loc pe la anul 700 i.Hr. intre Chalcis si Eretria, doua orase din insula Eubeea. In „Dialog despre dragoste”, Plutarh scrie ca una dintre parti – chalcidienii – a obtinut victoria gratie vitejiei generalului Cleomachus. „Amantul sau era acolo si generalul l-a intrebat daca vrea sa asiste la lupta. Tanarul l-a imbratisat si i-a asezat cu mainile lui coiful pe cap, urandu-i succes. Plin de ardoare, Cleomachus s-a avantat in lupta, cu cavaleria, si i-a atacat pe dusmani printr-o sarja atat de devastatoare incat acestia au intrat in panica si au fugit. Dar in toiul luptei, generalul a fost lovit de o sageata si a pierit, pe campul de batalie, fiind ingropat acolo.
Deasupra mormantului sau s-a inaltat un stalp de piatra care se mai vede si astazi”, scria faimosul istoric. Acesta a fost insa un episod singular. Prima unitate armata formata din homosexuali va fi infiintata de generalul teban Gorgidas, pe la 378 i.Hr. si numita „Batalionul Sacru”. Era formata din 150 de perechi de indragostiti, care luptau alaturi si se iubeau, spun anticii, cu atata patima incat n-ar fi suportat sa traiasca unul fara celalalt si, cand partenerul era ucis in lupta, cel ramas in viata se arunca in toiul bataliei cu si mai mare indarjire, facand prapad in randurile inamicului, inainte de a fi, la randul sau, rapus. Succesul unei asemenea unitati de fanatici nu s-a lasat asteptat si pentru urmatoarele cateva decenii Teba a fost cel mai puternic stat al Greciei.
De altfel traditiile tebane incuviintau si chiar proslaveau homosexualitatea. Xenofon observa ca, in timp ce in Sparta asemenea perechi masculine erau un fenomen tranzitoriu, in Teba barbatii si baietandrii traiau impreuna, intr-un fel de casnicii recunoscute public. Cultul lui Heracles era aici deosebit de puternic, mai ales prin prisma relatiei erotice pe care eroul ar fi avut-o cu tanarul Iolaus, care a devenit patronul amantilor din Teba. Aristotel amintea despre „mormantul sacru al lui Iolaus”, din Teba, unde indragostitii veneau sa-si jure dragoste vesnica, iar Plutarh sustinea ca denumirea de „batalion sacru” ar fi venit tocmai de la acest juramant de credinta rostit in fata zeilor.
Atacand Sparta la ea acasa
In 404 i.Hr., razboiul peloponesiac ajunsese la sfarsit, dupa aproape trei decenii de confruntari, cu infrangerea totala a Atenei in fata Spartei. Din nefericire, invingatorii au incercat sa impuna o hegemonie sangeroasa asupra oraselor-stat dominate, instaland in fruntea acestora regimuri oligarhice, favorabile intereselor spartane. In 382, la Teba s-a instalat un astfel de regim, dar trei ani mai tarziu, partida democratica, in frunte cu Pelopidas, a reusit sa recucereasca puterea. Conflictul cu cea mai temuta forta militara a Greciei – Sparta – parea inevitabil. In acest moment crucial, Gorgidas a avut ideea formarii batalionului sacru. El a fost insa ucis intr-o ciocnire minora, la putin timp dupa recrutarea regimentului de indragostiti, iar la conducerea acestuia a venit Pelopidas, tanarul care condusese revolta democratilor. La momentul atacului spartan, desi adversarii erau de doua ori mai numerosi, Pelopidas n-a ezitat sa li se opuna, in camp deschis. In conditii normale, o asemenea tentativa impotriva spartanilor, maestri incontestabili ai razboiului antic, ar fi fost condamnata la esec.
Dar iubitii tebani au luptat spate in spate, cu o asemenea vigoare incat spartanii au fost invinsi. Incurajati de victorie, tebanii au continuat sa provoace Sparta, iar in 371 au purtat, la Leuctra, batalia decisiva impotriva acesteia. Armata tebana a fost condusa de renumitul general Epaminonda, care si-a dat seama ca, spre a-i invinge pe spartani curajul nu era suficient, ci trebuia sa se apeleze si la viclenie. El si-a intarit puternic aripa stanga si in toiul bataliei, cand spartanii au dat iures navalnic, a retras aripa dreapta, dand impresia ca aceasta ar fi cedat initiativa. Spartanii, convinsi ca vor obtine o victorie usoara, s-au aruncat asupra aripii drepte, moment in care cea stanga i-a atacat din flanc.
Batalionul sacru al lui Pelopidas s-a aflat in varful acestei sarje si a lovit nimicitor, unul dintre cei doi regi ai Spartei, Cleombrotus, fiind ucis pe loc. Si amantul lui Epaminondas, Asopicus, a luptat, potrivit lui Plutarh, cu mult curaj. Infrangerea Spartei la Leuctra a fost totala, punand capat suprematiei seculare pe care acest stat razboinic o exercitase asupra Greciei. Dupa victorie, Epaminonda a invadat Peloponezul, eliberand Messenia si Arcadia de sub jugul spartan si continuand prin a asedia insasi Sparta – primul asediu suferit de cetate in cei 600 de ani scursi de la invazia doriana. Spartanii au cerut pace si Epaminonda, generos, a acceptat-o, lasand libertatea tuturor statelor care fusesera supuse Spartei de a se conduce dupa voie. Este motivul pentru care istoricii antici si moderni l-au salutat nu ca pe un cuceritor, ci ca pe un eliberator.
Lovitura de gratie
In 362, rivalitatile dintre Sparta si Teba vor ajunge iarasi intr-un punct fierbinte si armatele celor doua puteri se vor infrunta, la Mantinea. Strategia stralucita adoptata de Epaminonda va da roade inca o data. Si inca o data vitejia Batalionului Sacru va da lovitura de gratie Spartei. Dar victoria a venit cu un pret cumplit: Epaminonda a fost ucis, spre sfarsitul bataliei si alaturi de el si-a gasit moartea si actualul lui amant, Cafisodorus. Cei doi eroi au fost ingropati alaturi, chiar pe campul de lupta. Batalionul Sacru teban avea sa mai supravietuiasca doar patru ani, sfarsitul lui fiind legat, paradoxal, de un mare admirator al acestui fel de a lupta: regele macedonean Filip al II-lea.
Acesta avusese prilejul sa afle cum lupta amantii din regimentul de elita al Tebei chiar de la ei: adus ca ostatic la curtea lui Pelopidas, pe cand avea 15 ani, el va ramane aici trei ani, rastimp in care va invata toate tacticile de lupta ale viitorilor sai adversari si le va folosi in scopuri personale si intr-o noua abordare, revolutionand total arta militara a antichitatii. Dio Crisostomul nu ezita sa scrie ca Filip ar fi fost el insusi amantul lui Pelopidas, ceea ce este totusi improbabil, caci ostaticul macedonean a fost gazduit in casa generalului Pamenes, inlocuitorul lui Epaminonda. La intoarcerea in Macedonia, Filip va urca pe tronul parintesc si va pune in practica cele vazute. Astfel, la Cheroneea, cand macedonenilor invadatori tebanii au incercat sa li se opuna, el a reusit sa dea Batalionului Sacru lovitura de gratie. Toti cei 300 de soldati amanti au luptat umar la umar, murind in cele din urma asa cum traisera: impreuna.
GABRIEL TUDOR
Comentarii