Excelentul scriitor care a fost Stefan Zweig vorbea, intr-una dintre cartile sale, despre „orele astrale ale omenirii”, sustinand ca istoria a fost marcata de anumite evenimente epocale, care au schimbat-o radical, transpunand-o pe un alt fagas. Situatia pare a fi valabila si pentru Napoleon Bonaparte, a carui evolutie fulminanta a fost brazdata de intamplari dintre cele mai neasteptate, puse de unii pe seama hazardului, atribuite, de altii, destinului. Ce s-ar fi intamplat cu „Micul Caporal” daca nu ar fi existat Revolutia de la 1789? Cu siguranta, ar fi ramas un modest ofiter de garnizoana, frustrat de accentul sau corsican. Dar, dupa cum vom vedea, declansarea acestui eveniment de rasunet n-a fost singurul element care a schimbat viata lui Napoleon si, odata cu ea, pe a lumii intregi.
Lupta pentru Corsica
Admis la varsta de 9 ani la Academia militara din Brienne-le-Chateau, micul corsican va trebui mai intai sa invete franceza, limba pe care nu o stia absolut deloc si pe care o va vorbi mereu cu un accent italian strident, neinvatand niciodata sa scrie corect graiul lui Voltaire. Batjocorit de colegi pentru accentul sau, „Nabulioni”, cum il alinta mama sa, isi gaseste refugiul in studiu si, desi initial voia sa devina marinar si sa se angajeze in flota… britanica, renunta si alege artileria, unde cunostintele sale de matematica se dovedesc utile. In septembrie 1785 este angajat ca sublocotenent in regimentul La Fere si duce o viata de garnizoana, mutandu-se pe rand, la Valence, Drome si Auxonne, unde il gaseste izbucnirea revolutiei.
Acesta este, am putea spune, evenimentul care i-a hotarat soarta. Si totusi, Napoleon nu ramane in Franta, spre a participa la rasturnarea regelui, pe care-l uraste, si a nobililor, carora nu le poate uita batjocura si umilintele, ci pleaca in Corsica, spre a lupta pentru eliberarea insulei de sub jugul francez, implicandu-se insa intr-o serie de conflicte cu Pasquale Paoli, liderul nationalistilor corsicani. Infrant, este obligat sa paraseasca insula. Ce s-ar fi intamplat daca Paoli ar fi fost invinsul iar Napoleon ar fi pus stapanire pe Corsica? Ar mai fi fost el tentat sa lupte vreodata pentru Franta?
Norocul incepatorului
In mod inexplicabil, desi se declarase ferm impotriva „cotropitorilor francezi”, odata ajuns pe continent, el isi atrage admiratia lui Augustin Robespierre, fratele mezin al „incoruptibilului” si este numit comandantul artileriei la asediul Toulonului. Orasul s-a razvratit impotriva guvernului republican si a fost ocupat de trupele britanice. Dar Napoleon, expert in balistica, plaseaza tunurile atat de bine incat, dupa ce portul este bombardat strasnic, britanicii se vad obligati sa-l paraseasca. Dupa un asediu in care tanarul capitan este ranit, portul Toulon cade in mainile revolutionarilor.
Curajul lui Napoleon il aduce in ochii Comitetului Salvarii Publice, care-i acorda comanda artileriei armatei franceze din Italia. Lovitura de teatru insa: protectorii sai, cei doi Robespierre, se prabusesc iar Napoleon se trezeste intemnitat, in august 1794, in Chateau d’Antibes. Spectrul ghilotinei il bantuie, mai ales dupa ce afla ca fratii Robespierre au fost executati. Si totusi, scapa ca prin farmec, dupa zece zile de cercetari. Cine si de ce a intervenit pentru el? Nu vom sti niciodata. Este o clipa astrala pentru Bonaparte, cand viata lui a atarnat de un fir de par.
Un carnagiu infiorator si o apetisanta rasplata
Tras pe linie moarta, numit la biroul de topografie al Comitetului Salvarii Publice, cu o leafa de mizerie, cauta cu disperare sa fie transferat la ambasada franceza de la Istanbul. Aproape muritor de foame, este amenintat cu eliminarea din armata cand din nou norocul ii surade: pe 5 octombrie 1795 (13 Vendemiaire anul 4, dupa calendarul revolutionar), regalistii din Paris se rascoala impotriva Conventiei Nationale. Revolutia este in primejdie. Paul Barras, unul dintre liderii Conventiei apeleaza, in disperare de cauza, la geniul militar al lui Napoleon. Pentru a apara guvernul, aflat in palatul Tuileries, corsicanul nu are la dispozitie decat o mana de oameni.
Cu ajutorul unui tanar ofiter pe nume Ioachim Murat, el reuseste sa puna mana pe mai multe tunuri, pe care le indreapta spre razvratiti si ordona, fara ezitare, sa se traga in ei. 1400 de regalisti sunt ucisi pe loc, restul pusi pe fuga. Patria a fost in primejdie, patria este acum salvata, spune Napoleon, deloc impresionat de carnagiul comis. Liderii noului Directorat rasufla usurati: acest tinerel de 26 de ani i-a salvat de la o moarte sigura, tocmai prin cruzimea lui. Napoleon este numit comandant al armatei de Interior si, peste sase luni, va primi importanta comanda a armatei din Italia. Si un bonus neasteptat: Barras, recunoscator junelui care vorbeste stricat frantuzeste si lupta cu o temeritate de om nebun, i-o strecoara in pat pe fosta lui amanta, Josephine de Beauharnais. Napoleon primeste darul si o va face nu peste multi ani, pe „frumoasa lui creola”, imparateasa a Frantei.
Pe puntea de la Arcole
Un alt moment crucial in cariera lui Napoleon il reprezinta batalia de la Arcole, din noiembrie 1796. Podul peste raul Alpone era puternic aparat de austrieci si orice tentativa de cucerire a lui parea din start sortita esecului. Francezii se avanta totusi, la asaltul sau; randuri, randuri, cad sub necrutatorul foc al inamicului. Batalia pare pierduta inainte de a incepe cand Napoleon, de acum general, ia un drapel si, cu sabia scoasa, se avanta spre pod, urmat de grenadierii lui. Gestul este simbolic, chiar daca in realitate, evenimentele ce au urmat nu sunt chiar cele consemnate de istorie – s-a spus ca podul a fost cucerit, gratie curajului lui Bonaparte, cand de fapt asaltul a esuat iar generalul insusi a cazut in noroiul de pe marginea apei; abia dupa doua zile de asalturi, austriecii vor fi invinsi. Si totusi, nimeni nu contesta ca Napoleon s-a avantat pe pod, privind inapoi, spre camarazii sai, indemnandu-i din priviri sa lupte alaturi de el. Curajul sau este uimitor. Mai uluitor este insa norocul avut. Un singur glonte ratacit l-ar fi putut ucide pe loc, spulberandu-i visul de glorie. In jurul lui, grenadierii cadeau, unul cate unul; el scapa fara nici o zgarietura si este in cele din urma capabil sa-si conduca trupele la victorie. Este o noua clipa astrala a lui Napoleon.
Ziua cand Cezar nu a fost asasinat
Lovitura de stat de la 18 Brumaire (9 noiembrie 1799) evidentiaza din nou norocul inepuizabil – sau mai degraba este iarasi mana destinului? – al lui Napoleon. Prezent in sedinta Consiliului celor 500, veritabil parlament al Frantei, Napoleon este acuzat ca ar vrea sa inlocuiasca un tiran – regele – cu un alt tiran – el insusi, sub obladuirea baionetelor. Sala spumega de furie, deputatii sunt porniti impotriva lui, invectivele curg, pumnalele incep sa iasa la iveala, amenintand sa curme viata acestui Cezar ce voia sa confiste revolutia. Napoleon incearca sa ia cuvantul dar, din cauze necunoscute, lesina (sa fi fost o criza de epilepsie, cum sugereaza unii istorici?). Insa Lucien Bonaparte, umbra sa proteguitoare, este acolo. El va tine un discurs, luandu-i apararea fratelui sau, care intre timp este scos pe brate din sala. Iesit la lumina, Napoleon isi revine si, furios, spune grenadierilor sai: „Am mers sa vorbesc cu deputatii si ei m-au primit cu pumnale”. Indignarea soldatilor nu cunoaste limite: inarmati, ei navalesc in sala de sedinte si isi impun punctul de vedere. La umbra baionetelor, steaua viitorului imparat incepe sa rasara.
GABRIEL TUDOR
Comentarii