Unul dintre cei mai controversati imparati bizantini, demn urmas al lui Justinian si ca si acesta dornic de a restabili taria Imperiului Roman de odinioara, Heraclius, s-a nascut in anul 575, fiind fiul unui influent general bizantin al imparatului Mauriciu. Desi locul nasterii lui Heraclius nu este cunoscut, stim totusi ca el a copilarit in nordul Africii. In 608, generalul Heraclius cel Batrân a refuzat sa mai jure credinta noului imparat, Phocas, care-l rasturnase de la putere pe Mauriciu. Varul tânarului Heraclius, Nicetas, a lansat o invazie in Egipt, in 609, si a cucerit provincia. Intre timp, Heraclius cel Tânar, in fruntea ostasilor sai, s-a indreptat cu corabiile spre Rasarit, prin Sicilia si Cipru. Apropiindu-se de Constantinopol, el a luat legatura cu principalele familii aristocratice din oras si cu ajutorul lor a fost incoronat si aclamat ca imparat, in vara lui 510.
{mos_sb_discuss:3}
Când a ajuns in capitala, Excubitorii, garda de elita a imparatului, condusi chiar de ginerele lui Phocas, Priscus, au dezertat, oferindu-si serviciile lui Heraclius, care a patruns in oras fara sa intâmpine rezistenta si l-a executat cu mâna lui pe imparat, pe care-l considera „uzurpator”. Lucru perfect adevarat, doar ca nu era el persoana cea mai potrivita sa aduca asemenea acuze… Pe 5 octombrie 610, in cadrul unei ceremonii fastuoase, desfasurata la capela Sf. Stefan din cadrul Palatului Imperial, Heraclius a fost incoronat oficial, casatorindu-se cu cea pe care o iubea, Fabia, o femeie de origine umila, ce si-a luat cu acest prilej numele de Evdochia.
Ea a stiut sa se faca iubita de populatia Constantinopolului, pentru modestia si cumintenia sa si, atunci când a murit, in 612, a fost regretata de toti, cu atât mai mult cu cât patimasul vaduv s-a insurat imediat cu propria lui nepoata, Martina, gest criticat vehement nu doar de opinia publica, ci mai ales de clerul ortodox. Când Heraclius a preluat puterea, Imperiul Roman de Rasarit se afla intr-o situatie disperata. Avarii jefuiau in lung si-n lat provinciile balcanice, iar regele sasanid Chosroes al II-lea, care fusese aliat cu Mauriciu, a folosit moartea acestuia drept un pretext pentru a ataca Bizantul, condus de „uzurpatorul Phocas”.
Oastea sasanida a trecut granita estica a Imperiului Bizantin si, profitând de razboiul civil declansat de Heraclius, a invadat Siria. Heraclius i-a facut suveranului persan propuneri avantajoase de pace, cautând sa obtina astfel un ragaz, dar vicleanul Chosroes, care intelegea perfect intentiile inamicului sau si stia ca momentul era prielnic pentru destramarea Imperiului lui Justinian, a refuzat aceste propuneri. De altfel, el il considera pe Heraclius tot un uzurpator al tronului cuvenit lui Theodosius. Incercarea noului conducator bizantin de a-i opri pe sasanizi s-a soldat initial cu un esec de proportii si acestia au inaintat rapid spre vest, cucerind Damascul, in 613, Ierusalimul in 614 si intregul Egipt, in 616.
In fruntea trupelor
O alta armata persana s-a indreptat spre Asia Mica, ajungând pâna la Chalcedon, asezare aflata nu departe de Constantinopol. Situatia era atât de grava, incât Heraclius lua in calcul posibilitatea de a muta capitala la Carthagina, in Africa de Nord. Totusi, imparatul a ramas mai departe in est si a inceput sa faca recrutari, cele mai multe, initial, fortate. Astfel, el a dat arme numerosilor calugari din manastirile bizantine, obligându-i sa lupte; si, pentru a-i convinge pe supusii sai sa se inroleze in armata, le-a promis pamânturi, pe care sa le mosteneasca din tata in fiu, in schimbul serviciului militar. Ideea lui Heraclius a asigurat continuitatea Imperiului Bizantin pentru sute de ani si i-a permis pe moment imparatului sa recucereasca pamânturile luate de persani.
Odata ce si-a refacut fortele, Heraclius a preluat initiativa si in 621 el va fi primul imparat rasaritean, dupa Theodosius I, care a condus personal o armata, indreptându-se spre Persia. El isi va petrece in aceasta campanie câtiva ani, fiind departe de capitala in 626, când aceasta a fost asediata de avari, asediu incheiat, din fericire pentru bizantini, cu un esec. Intre timp, Heraclius reusise sa se alieze cu khazarii si cu alte neamuri turcice si a exploatat cu talent disensiunile izbucnite in tabara sasanida. Gratie diplomatiei, mai mult decât succeselor militare – desi nici acestea nu au lipsit – sasanizii au fost invinsi si toate teritoriile bizantine din Orient recucerite. In 630, domnia lui Heraclius va atinge apogeul, atunci când imparatul a intrat triumfal in Ierusalim si a depus Sfânta Cruce in Biserica Sfântului Mormânt. La putin timp dupa triumful sau, Heraclius s-a imbolnavit si niciodata nu va mai putea sta in fruntea unei armate. Când arabii musulmani au invadat Siria si Palestina, in 634, el a trimis generalii bizantini sa-i infrunte, dar fara succes.
Arabii iau locul sasanizilor
In 636, batalia de la Yarmuk se va transforma intr-o infrângere zdrobitoare pentru Bizant, cauzata, se pare, nu atât de dibacia in lupta a arabilor, ci de o furtuna de nisip ce s-a napustit ca din senin asupra bizantinilor, orbindu-i. Desi infrângerea sasanizilor nu a adus rezultate de durata pentru imperiu, in contextul aparitiei arabilor, Heraclius se numara totusi printre cei mai mari imparati bizantini. Reformele sale au redus simtitor coruptia, o adevarata plaga pentru societatea bizantina si au sporit capacitatea militara a imperiului.
Armata lui ii va opri pe musulmani la portile Asiei Mici, reusind in acelasi timp sa pastreze Carthagina, reducând proportiile infrângerii din fata arabilor. Trebuie amintit ca tensiunile religioase existente chiar in rândurile bizantinilor, au creat probleme, dupa recuperarea provinciilor cucerite de persani. Majoritatea locuitorilor acelor provincii erau monofiziti (admiteau numai natura divina a lui Christos), doctrina respinsa de mai-marii Bisericii Ortodoxe bizantine. Pentru ei, Heraclius, care-i eliberase de sub persi, nu era altceva decat un eretic.
Incercand sa impace ambele tabere, imparatul a promovat o doctrina de compromis, numita monoteism, ce sustinea ca Mântuitorul avusese doua naturi, una divina, una pamânteana, dar o singura vointa, cea divina. Aceasta filozofie nu s-a bucurat de nici un succes, fiind respinsa ca eretica de ambele tabere. Din primul mariaj, cu Fabia-Evdochia, imparatul a avut doi copii, Epifania si Heraclius Constantin, care va fi imparat in 641, pentru scurt timp. Din cel de-al doilea, cu nepoata lui, frumoasa Martina, au rezultat nu mai putin de zece prunci, unii dintre ei cu diverse handicapuri fizice si psihice, fapt care a fost considerat de popor o pedeapsa pentru incestul comis de imparat.
Doua sabii in aceeasi teaca
In timpul ultimilor ani de viata ai lui Heraclius, a fost evident ca lupta pentru putere se dadea intre Heraclius Constantin, fiul lui din prima casatorie, si mama vitrega a acestuia, Martina, care voia ca baiatul ei, Heraclonas, sa fie urmas la tron. De asemenea, a mai existat un copil din flori al imparatului, un anume Atalarichus, care, din cauza implicarii intr-o incercare de complot, a fost mutilat si exilat la Prinkipo. Grav bolnav, probabil din cauza unei afectiuni renale cronice, framântat de griji si dezamagit ca eforturile sale de a recrea imperiul lui Justinian fusesera zadarnicite de arabi, Heraclius s-a stins din viata la Constantinopol, pe 11 februarie 641.
Cu limba de moarte, imparatul a impartit imperiul celor doi fii – Heraclius Constantin si Heraclonas, pentru a-l guverna cu intelepciune. Cum cei doi erau doua sabii prea ascutite in aceeasi teaca, mama lui Heraclonas, Martina, a rezolvat diferendul, apelând, se pare, la otrava, pentru ca fiul ei sa devina singur stapanitor al Bizantului… Moartea lui Constantin i-a revoltat pe bizantini, in asa fel incât Heraclonas s-a vazut obligat sa-l coopteze la conducerea statului pe fiul acestuia, Constans, care va deveni curând singur stapanitor. Din pacate, toate incercarile sale de a-i alunga pe arabi au esuat. Agonia Imperiului, care va dura aproape opt secole, incepuse…
GABRIEL TUDOR
Comentarii