Descoperirea radioactivitatii a insemnat, poate, cel mai mare progres facut de omenire, in toata istoria ei. Studiind puterea atomului, savantii si-au dat seama ca au patruns pe un tarâm necercetat, fascinant, dar, in acelasi timp, periculos. Pentru ca, pe lânga partea buna a energiei atomice – mult mai eficienta decât toate celelalte forme de energie cunoscute – exista si una nociva, reprezentata de exploziile nucleare si mai ales de radiatii. Acesti inamici invizibili, dar terifianti, au facut, de-a lungul timpului, numeroase victime si ne propunem ca, in rândurile ce urmeaza, sa va prezentam câteva dintre cele mai groaznice experiente pe care oamenii le-au avut incercând sa se „joace” cu o arma a carei putere adesea nici macar nu au banuit-o…
Curie, victima pe altarul stiintei
Desigur, cea mai celebra victima a radiatiilor ramâne savanta Maria Sklodowska Curie, o pioniera in domeniul radioactivitatii, care a platit cu viata interesul ei pentru aceasta sfera enigmatica a stiintei. De fapt, insasi Curie a inventat termenul „radioactivitate”, desi Henri Bequerel descoperise fenomenul, cu ani in urma. Cercetarile intreprinse de Curie si sotul ei, Pierre, asupra proprietatilor a doua tipuri diferite de minereu de uraniu au dus la descoperirea radiului si a poloniului, alte elemente radioactive. Cei doi soti s-au inhamat la dificila sarcina de a separa radiul din minereul de pehblenda, reusind sa obtina, in medie, doar un gram de radiu dintr-o tona de minereu. Din nefericire, ei nu au stiut care sunt efectele dezastruoase ale expunerii la radiatii. Dupa ce Pierre Curie a murit in 1906, fiind lovit de o trasura, Marie a mai trait inca 28 de ani, continuându-si cercetarile si primind doua premii Nobel – este singura femeie care a atins aceasta performanta.
Adesea, ea obisnuia sa poarte eprubete cu izotopi radioactivi in buzunare si sa le aseze lânga pat, remarcând lumina verzui-albastruie pe care o emiteau in intuneric. Marie Curie a murit pe 4 iulie 1934, din cauza unei anemii aplastice aparute ca urmare a expunerii la radiatii. Interesant e faptul ca, la aproape un secol de la moartea ei, documentele pe care le-a scris sunt inca examinate in conditii speciale de experti, pentru ca sunt radioactive. Chiar si vasul ei de gatit este radioactiv si de aceea este tinut intr-o cutie speciala din plumb.
„Ard! Ard!”
Pe 30 decembrie 1958, in laboratorul de producere a plutoniului din Los Alamos a avut loc un accident grav. Cecil Kelley, un experimentat operator chimist lucra la un tanc de amestecare a unor substante, printre care si plutoniu, in concentratie de 0,1 grame la litru. Din nefericire, in ziua respectiva concentratia era de 200 de ori mai mare, dintr-o greseala de dozaj. Când Kelley a apasat pe butonul de pornire a malaxorului, lichidul din tanc a format un vârtej, iar plutoniul a eliberat o imensa cantitate de radiatii gamma si neutroni, timp de doar 200 microsecunde. Kelley, care se afla pe o scarita sprijinita de tanc a fost aruncat la podea. Ceilalti doi operatori au vazut o stralucire extrem de intensa si au auzit un pocnet infundat. Imediat, s-au grabit sa-i sara in ajutor colegului lor, care soptea intr-una „Ard! Ard!”. A fost dus la spital, aproape inconstient. La doua ore dupa accident, el si-a recapatat cunostinta si se parea ca-si va reveni – cercetatorii nu cunosteau insa pe deplin modul cum actioneaza radiatiile. Dar curând a devenit clar ca nu va supravietui. Analizele efectuate au demonstrat ca maduva spinarii ii fusese complet distrusa, iar durerile abdominale erau atât de puternice incât nu puteau fi calmate cu nimic. Kelley a murit la 35 de ore de la accident.
Caramida blestemata
Harry K. Daghlian a fost un cercetator american de origine armeana, implicat in faimosul „Proiect Manhattan”, de producere a primei bombe atomice. Pe 21 august 1945, el efectua un experiment, incercând sa construiasca un reflector de neutroni prin asezarea manuala a unor caramizi de tungsten in jurul unui „miez” de plutoniu. Când a pus ultima caramida deasupra asamblului, sistemele de alarma au inceput sa sune, anuntând ca adaugarea caramizii respective adusese sistemul intr-o faza supercritica. Daghlian a vrut sa ia caramida, dar din greseala a scapat-o exact pe nucleul de plutoniu. Reactia a fost imediata si fizicianul a incercat zadarnic sa distruga blocul de caramizi, pentru ca reactia fusese deja declansata.
Expus unei doze letale de radiatii, Daghlian a murit 25 de zile mai târziu. Ancheta efectuata cu acest prilej a dovedit ca fizicianul fusese singurul vinovat de accident, intrucât lucrase dupa orele de program si era singur in laborator.
Nu umblati cu surubelnita la atomi!
Un alt specialist care a participat la „Proiectul Manhattan” a avut parte de un sfârsit la fel de cumplit. Este vorba de Louis Slotin, un chimist canadian care a participat la testarea nucleelor de plutoniu, cea mai riscanta faza a experimentului. Pe 21 mai 1946, Slotin si alti sapte colegi incercau sa declanseze prima faza a reactiei de fisiune, plasând doua semisfere de beriliu in jurul unui nucleu de plutoniu. Canadianul a incalcat protocolul, incercând sa mute una dintre semisfere folosindu-si mâna stânga si o… surubelnita. Piesa a alunecat, pe surubelnita, aterizând pe miezul de plutoniu si declansând o reactie critica si o izbucnire radioactiva. Savantii aflati in incapere au observat o stralucire albastruie in jurul sferelor si au simtit un puternic val de caldura. Instinctiv, Slotin a indepartat semisfera de beriliu de pe nucleul de plutoniu dar era deja tardiv: fusese expus unei doze de radiatii echivalente cu cea pe care ar fi primit-o daca s-ar fi aflat la 1500 de metri de locul de detonare al unei bombe atomice. El a murit noua zile mai târziu.
„Facatorul de vaduve”
K-19 a fost unul dintre primele submarine sovietice echipate cu rachete balistice nucleare. Mai multi oameni au murit pe când lucrau la construirea sa, ceea ce i-a atras porecla „Hiroshima”. O porecla macabra, dar care se va dovedi pe deplin justificata. In ziua de 4 iulie 1961, pe când se afla sub comanda capitanului Nikolai Zateiev, la bordul lui K-19 s-a produs o fisura majora in sistemul de racire al reactorului nuclear, ceea ce a facut ca temperatura in reactor sa atinga un prag periculos, de 800 grade Celsius. Neavând alta solutie, Zateiev a ordonat unei echipe de sapte ofiteri-ingineri sa repare avaria, cu riscul ca se vor expune unor doze uriase de radiatii. Fisura a fost astfel umpluta, dar, in mai putin de o saptamâna, toti cei sapte marinari erau morti.
Incidentul a dus, de altfel, la contaminarea intregului echipaj si, in câtiva ani, mai multi membri ai acestuia pierisera deja, ca urmare a incidentului. Submarinul a fost apoi reparat la docuri si a revenit in serviciul activ. Dar experientele oribile au continuat, inclusiv o coliziune pe mare, in 1969, si un incendiu, in 1972, care a ucis 28 de marinari. K-19, supranumit intre timp „facatorul de vaduve”, a fost clasat in 1991.
GABRIEL TUDOR
Comentarii