Intre temerarii planetei, poate cei mai „trasniti” si care si-au facut o pasiune din a sfida moartea, sunt pilotii de incercare. Dornici de adrenalina si ahtiati dupa viteza, ei se urca fara sa pregete in tot felul de vehicule rapide, nu doar pentru a verifica gradul lor de siguranta dar si pentru a-si testa limitele. Si daca mai exista unii sceptici care afirma ca nu exista inger pazitor sau destin, ii invitam sa citeasca randurile de mai jos si sa afle astfel povestea celui mai faimos pilot de incercare din toate timpurile: John Stapp. Un personaj carismatic, careia astazi ii datoreaza viata milioane de soferi, aviatori si astronauti si care, desi a trecut de sute de ori pe langa Doamna cu Coasa, nu s-a dus s-o intalneasca decat la aproape 90 de ani, cand a murit in pace, in patul lui.
Doctor, transformat in… cobai uman!
In primavara anului 1946, la doar cateva luni de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, un avion B-17 se indrepta spre inaltimi, intr-o misiune nemaivazuta. Avand practic doar fuselajul, fara tunuri, mitraliere sau proiectile, aparatul dispunea de motoare modificate, care sa ii permita un lucru fara precedent: zborul in stratosfera. Avionul a navigat timp de cateva ore la o altitudine de aproape 15.000 metri si in tot acest timp echipajul a dardait de frig in carlinga, in vreme ce in partea din spate a avionului un om efectua o serie de experimente solitare.
Capitanul John Paul Stapp, un medic militar, membru al Air Force, studia pe propria piele efectele zborului la mare altitudine. Intrebarile la care Stapp incerca sa raspunda erau absolut cruciale pentru viitorul aviatiei. Puteau oare oamenii supravietui, pe perioade mai mari de timp, la altitudini extreme? Isi puteau ei pastra, in acest conditii, capacitatile fizice si psihice intacte? Cum se puteau ei apara de inghet, deshidratarea masiva si aparitia de bule gazoase in sange? Acestea erau enigmele pe care temerarul trebuia sa le rezolve si el le-a rezolvat, una cate una.
Ultima problema era cea mai dificila, dar, dupa 65 de ore petrecute in aer, Stapp a gasit solutia. Daca un pilot respira oxigen pur timp de 30 minute inainte de decolare, simptomele puteau fi total evitate. Era o descoperire epocala, care i-a adus lui Stapp promovarea in functia de director al Laboratorului Aero-Medical, institutie in cadrul careia lucra doar de cateva luni.
Ca rasplata pentru activitatea depusa in domeniul cercetarii conditiilor de zbor la inalta altitudine, capitanul Stapp a fost desemnat sa supervizeze activitatea celui mai important proiect de cercetare: deceleratia umana. Cu alte cuvinte, capacitatea corpului uman de a rezista fortelor gravitationale. Potrivit savantilor din epoca respectiva, omul nu putea suporta mai mult de 18 G – adica o atractie gravitationala de 18 ori mai mare decat cea obisnuita, la nivelul marii. Ca urmare, toate carlingile aparatelor de zbor militare erau proiectate spre a rezista unui impact de asemenea anvergura.
In 1947, capitanul Stapp a mers la Los Angeles, spre a vedea „deceleratorul uman” construit la Baza Aeriana Edwards. Dispozitivul dispunea de frane hidraulice capabile sa incetineasca la jumatate viteza unei rachete ce se deplasa cu 320 km/ora, in doar o cincime de secunda! In acel moment, fortele gravitationale erau similare celor dezvoltate intr-un accident de avion. Scaunul pilotului se afla intr-o cusca de metal, montata pe sine iar aceasta „sanie” putea rezista pana la o forta de 100 G. Totusi, pana atunci nimeni nu indraznise sa ia loc pe scaun, asa ca era folosit, la testari, un manechin greu de 90 kg, denumit Oscar Eightball. Stapp era decis insa: el urma sa fie „cobaiul uman” dar mai intai avea sa puna la punct toate detaliile, pentru ca posibilitatea unui esec sa fie minima.
Curse nebunesti
Chiar si cand totul parea pus la punct, ceva tot s-a intamplat: pe 30 aprilie 1947, la prima testare, franele hidraulice au cedat iar „sania” a alunecat de pe sine si a zburat, pur si simplu, in desert. Stapp s-a ales doar cu cateva contuzii si a insistat sa continue experientele. Cand o noua sanie a fost pusa in functiune, ca masura de precautie specialistii americani au lansat mai intai manechinul Oscar Eightball. Rezultatele s-au dovedit dezastruoase. La o viteza de 300 km/ora, franele au fost actionate iar manechinul, supus unei forte de 30 G, a zburat pur si simplu prin rama de metal, cale de aproape 200 metri. Daca ar fi fost un om in locul lui, ar fi fost facut bucatele. Un asemenea incident ar fi determinat pe oricine sa intrerupa imediat experientele. Nu si pe tenacele Stapp, care a luat-o de la capat, sporind masurile de siguranta si facand teste tot cu manechinul de plastic. La capatul a opt luni si a zeci de incercari, el s-a simtit din nou in stare sa ia loc pe scaunul saniei.
In august 1948, el a reusit sa realizeze 16 curse, depasind bariera celor 18 G, pana la o ametitoare performanta de 35 G! Dar, daca la 18 G, Stapp nu a avut nici un fel de problema, dincolo de aceasta limita experimentele au fost de-a dreptul chinuitoare. Nu-i de mirare ca la un moment dat medicul militar si-a rupt cateva coaste si clavicula stanga, apoi, intr-o alta experienta, a suferit o fractura de antebrat. Cu mult stoicism, a asteptat ca oasele sa i se aseze la loc, si a reinceput nebunestile sale curse, pentru care presa mondiala il botezase deja „glontul uman”.
Anul 1954 va aduce cu el cea mai mare performanta a ofiterului american. Cu sania propulsata de nu mai putin de sase rachete, Stapp a atins viteza de 667,5 km/ora, la Baza Aeriana Hollorman din Alamogordo, in New Mexico. Pentru cateva secunde, corpul lui a avut colosala greutate de 1800 kg! Astfel, el devenea cel mai rapid om din lume, dar cu un pret pe care poate nimeni altcineva n-ar fi acceptat sa-l plateasca: desi a ramas in viata, si-a fracturat gatul, mai multe coaste, a suferit o dezlipire grava de retina, ce l-a lasat temporar orb iar pielea i s-a umplut de pete sangerii, mai ales pe fata, din cauza impactului fulgerator cu grauntele minuscule de nisip intalnite in cale.
Cui datoram centura de siguranta
In aceasta perioada, mai multi aviatori americani, impulsionati de exemplul lui Stapp, au dorit sa-l urmeze. Insa medicul n-a lasat pe nimeni sa-i ia locul, temandu-se ca lipsa de experienta a tinerilor sai colegi le-ar putea fi fatala. Pe de alta parte, fiind doctor, Stapp stia cel mai bine sa descrie experientele traite de subiect, care era tot el. O alta serie de experimente a vizat comportamentul pilotilor in cazul unor accidente aviatice soldate cu desprinderea carlingii.
Opinia general acceptata era ca in asemenea cazuri, pilotii trebuie sa se catapulteze, chiar daca asta insemna pierderea aparatului de zbor. Stapp a intreprins mai multe teste, desprinzandu-si voluntar carlinga si infruntand curentii de aer deosebit de puternici, la viteze de peste 900 km/ora. Nu a suferit decat rani minore, demonstrand astfel ca ramanerea la bord nu este, in asemenea cazuri, o alegere letala. Cand in 1956 s-a pus capat experimentelor de siguranta la nivelul zborului, Stapp si-a indreptat atentia spre securitatea pasagerilor din masini. A reusit sa reuneasca la aceeasi masa, in cadrul unei conferinte organizate de el, reprezentanti ai industriei constructoare de masini, cercetatori si politicieni, determinandu-i sa ia masuri suplimentare de protectie in privinta autovehiculelor.
Faptul ca in 1966 presedintele Lyndon Johnson a semnat o lege prin care toti producatorii erau obligati sa-si doteze masinile cu centuri de siguranta i se datoreaza, in mare parte. Activitatea lui Stapp in domeniul aeronauticii si al autovehiculelor a continuat si dupa retragerea sa din activitate, in 1970, cu gradul de colonel, si pana aproape de moartea sa, survenita in 1999, la venerabila varsta de 89 de ani. Iar daca atunci cand, inainte sa coborati din masina, va dati jos centura de siguranta, care v-a purtat de grija pe parcursul calatoriei, amintiti-va ca datorati poate faptul ca sunteti vii si curajului peste limita al lui John Stapp…
GABRIEL TUDOR
Comentarii