Desi nimeni nu stie cu precizie cand si unde a fost inventat, jocul de sah ramane una dintre cele mai placute si mai incitante pasiuni ale fiintei umane. O pasiune care a traversat granite si epoci si l-a provocat pe om sa gandeasca mai bine, mai repede, mai eficient. Si chiar daca nimeni altul decat fostul campion mondial Gary Kasparov il numea candva „tortura mentala”, sahul continua sa fascineze. Istoria lui are multe detalii picante si amanunte mai putin cunoscute; am incercat sa redam o parte dintre ele in randurile ce urmeaza.
Cine a inventat sahul?
Desi exista multe ipoteze privind originea sahului, versiunea cea mai acceptata, la ora actuala, e ca el ar proveni din chaturanga, un joc aparut in India secolului 6 (denumirea inseamna, in limba sanscrita, „cele patru palcuri de oaste” si face referire la formatia de batalie clasica, la acea vreme: infanteria, cavaleria, elefantii si carele de lupta, reprezentate azi sub forma pionilor, cailor, nebunilor si turelor). Jocul a ajuns in Persia, un veac mai tarziu, si a fost redenumit shatranj. Aici, practicantii obisnuiau sa strige „Sah!”, atunci cand atacau regele rival si „Sat mat! (Regele e mort), cand castigau.
„Turcul” care l-a invins pe Napoleon
In 1770, inventatorul maghiar Wolfgang von Kempelen starnea senzatie in intreaga Europa realizand un automat de sah, numit „Turcul”, spre a o impresiona pe imparateasa Maria Tereza. „Turcul” prezida un birou imens, inzestrat cu o masa de sah si avand sertare ce se deschideau, lasand sa se vada complicate mecanisme. Masina era un geniu sahistic, care a reusit, in decursul anilor, sa invinga adversari celebri, precum Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite la Paris, sau Napoleon Bonaparte, un alt mare indragostit de nobilul sport. Dispozitivul putea face de asemenea „turul calului”, un procedeu complicat prin care respectiva figura putea atinge fiecare patrat al tablei o singura data. Dupa ce „Turcul” a fost distrus intr-un incendiu, a iesit la iveala ca totul fusese o inselatorie; in interiorul masinariei se afla un priceput sahist, dirijandu-i fiecare mutare. Kempelen ii construise acestuia o nisa speciala, mascata de o tablie pentru a evita descoperirea lui de catre curiosi.
Numarul lui Shannon
In 1950, un informatician pe nume Claude Shannon, de la Bell Telephone Laboratories a dorit sa vada daca un computer poate fi programat sa joace sah. El a calculat ca numarul de mutari posibile in sah este de 10 la puterea 120, care a devenit „numarul lui Shannon”. Ca o curiozitate, acest numar este mai mare decat numarul total al atomilor din univers! Tot savantul american era de parere ca „o masina operand la o rata de o variatie per micro-secunda ar avea nevoie de peste 1090 spre a calcula prima mutare”!
„Matul prostului”
Cel mai rapid deznodamant al unei partide de sah este asa-numitul „mat al prostului”, sau mat in doua mutari. Desi acest lucru nu a fost consemnat niciodata intr-o partida oficiala, el este posibil, intr-o confruntare dintre un sahist bun si un novice. Mult mai rapida este, desigur, varianta forfaitului tehnic, cand meciul se incheie fara a fi facuta nici macar o mutare. Cea mai scurta partida oficiala din istorie s-a desfasurat in 1972, la Campionatul Mondial pentru Studenti, cand marele maestru german Robert Hubner l-a infruntat pe tanarul american Kenneth Rogoff. Dupa doar o mutare, Hubner a propus remiza, acceptata de adversarul sau. Totusi de dragul aparentelor, arbitrii au insistat ca partenerii de joc sa mai faca unele mutari, inainte de declararea remizei. Peste ani, Rogoff avea sa ajunga profesor de economie la Universitatea Harvard. Cel mai lung meci de sah a avut loc la Belgrad, in 1989, intre Ivan Nikolici si Goran Asovici. Partida a durat 20 ore si 15 minute, incheindu-se remiza la mutarea 269!
Uitucul cu cea mai buna memorie
Un factor de atractie pentru sahisti il reprezinta simultanele, cand ei au sansa de a infrunta maestri sau mari maestri. In 1922, campionul mondial Jose Raul Capablanca a jucat contra 103 oponenti, unul singur dintre acestia reusind sa obtina o remiza in fata lui! Unii sahisti sunt buni in competitii dar clacheaza la simultane. In 1951, maestrul international Robert Wade a jucat cu 30 de elevi rusi de 14 ani sau mai mici si a pierdut 20 partide, facand egal in restul de 10! Ca o completare, majoritatea acelor elevi vor deveni, peste ani, nucleul scolii sovietice de sah, imbatabila pana la Fischer. Recordul in materie de simultane il detine marele maestru bulgar Kiril Ghiorghiev. In 2009, el a jucat 360 partide, timp de peste 14 ore. A castigat 284 jocuri, a facut 70 egaluri si a pierdut de sase ori. Ce spuneti insa de performanta lui George Koltanowski, care, in 1937, la Edinburgh, a jucat un simultan legat la ochi! El a castigat 24 de meciuri si a pierdut restul de 10. In 1960, si-a depasit performanta: a jucat 56 meciuri „in orb”, cu zece secunde per mutare si a castigat 50, facand sase remize. Dupa ce jocurile s-au terminat, el a fost capabil sa reproduca din memorie fiecare mutare, in ciuda faptului ca, in viata de toate zilele, era un uituc incorigibil.
"De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?"
Considerat, pe buna dreptate, drept cel mai mare teoretician al sahului modern, Aron Nimzovitch, a fost in egala masura un personaj bizar, renumit pentru excentricitatile sale si gura grozav de sloboda. In cadrul unui turneu, dupa ce pierduse la Friedrich Saemisch, un jucator cotat ca fiind mult mai slab, ambitiosul Nimzovitch a aflat ca astfel a ratat si sansa de a castiga turneul. Enervat, a exclamat, furios: „De ce a trebuit sa pierd la acest idiot?” Multi l-au considerat nebun dar, asa cum spunea un bun prieten al sau „el facea pe nebunul spre a ne innebuni pe toti”. Comportamentul lui era cel putin contrariant: obisnuia sa stea in cap, spre a-si iriga mai bine creierul, zicea el, si in timpul unui turneu a cazut si si-a rupt un picior. Pe cartea de vizita a celui care, in ciuda valorii sale de teoretician, nu a ajuns niciodata campion mondial, intr-o epoca dominata de Alehin si Capablanca, scria: „Aron Nimzovitch, candidat la titlul mondial si print mostenitor al Lumii Sahului”.
Fischer, geniul nebun
Un demn urmas al lui Nimzovitch, in materie de excentricitati, a fost Bobby Fischer, considerat de multi drept cel mai sclipitor sahist din toate timpurile. Dupa ce a devenit mare maestru la doar 15 ani si a cucerit titlul mondial, cativa ani mai tarziu, Fischer a alunecat tot mai mult pe panta nebuniei. In 1977, el a inceput sa pretinda ca Biserica primeste ordine de la „guvernul satanic mondial” si a devenit apoi convins ca o conspiratie la nivel inalt ii vrea raul. Se imbraca bizar, traia prin hoteluri sordide si se temea sa nu fie otravit. Consuma, sub forma de ceai sau pulbere, mari cantitati de ierburi exotice, drept antidot si era convins ca agentii sovietici ii otravesc apa si hrana. Obisnuia sa consume remedii ezoterice dubioase si vitamine in cantitati industriale. Poate cel mai clar semn al deteriorarii sanatatii sale mentale a fost faptul ca a insistat sa-i fie scoase toate plombele, pe motiv ca prin intermediul acestora gandurile sale ar putea fi ascultate si influentate!
GABRIEL TUDOR
Comentarii