Vorbind despre turniruri, oamenii se gandesc la serbari galante, cu cavaleri in armuri stralucitoare si domnite sorbindu-i din ochi pe acesti razboinici ce lupta pentru onoare si glorie. De fapt, realitatea nu era asa de roza si atmosfera in nici un caz atat de feerica precum ne-o infatiseaza romanele de aventuri si productiile cinematografice, ci o confruntare brutala in care singura regula era ca nu existau reguli…
Razboaie purtate in joaca
Desi duelurile individuale au ramas in constiinta generala, sportul european al evului mediu, daca ne putem exprima astfel, l-a constituit duelul „pe echipe” sau meleul. Era vorba practic de o batalie in toata regula la care participau uneori mii de oameni, desfasurati pe o vasta intindere de teren si adesea, desi armele aveau varfurile boante, se ajungea la rani grave. Acest gen de turnir a aparut in nordul Frantei, pe la 1100 si atragea multimi numeroase de spectatori, nu doar tarani si oraseni, ci chiar capete incoronate, care, instalate confortabil pe jilturile lor, asistau la derularea ostilitatilor.
Heralzii care cunosteau pe de rost blazonul fiecarui cavaler participant la meleu relatau cu infrigurare lupta, spre deliciul spectactorilor, probabil cu tot atata patima cu cat o fac astazi comentatorii sportivi. „Se spunea pe atunci ca nu poate deveni un bun luptator cavalerul care nu si-a spart dintii sau nu a simtit sangele curgandu-i din trup, intr-un asemenea duel”, explica dr Tobias Capwell, un renumit medievalist scotian.
Scopul acestor batalii in miniatura era, pe langa dobandirea gloriei de luptator si obtinerea de bani, prin rascumpararea celor invinsi. Odata capturat de adversar, cavalerul invins era obligat sa-i predea acestuia sabia si armura – simbolul statutului sau – si nu le mai primea inapoi pana nu platea suma stabilita de invingator drept rascumparare. Din aceasta cauza, cei mai „vanati” erau nobilii de rang inalt; capturarea unui aristocrat il putea imbogati peste noapte pe un cavaler sarac.
Un Gulliver al turnirurilor cavaleresti
Asa s-a intamplat si in cazul celui mai vestit luptator in turnee din evul mediu, un cavaler englez pe nume William Marshal. Nascut in 1146, in Anglia, el era fiul unui nobil scapatat care, dandu-si seama ca nu-i putea asigura o educatie aleasa, a profitat de statura impresionanta si de forta de urias pe care Will o vadea inca din adolescenta si l-a indrumat spre cariera armelor. De altfel, cu inaltimea sa – 1,86 m – el chiar era un gigant dupa standardele medievale, daca tinem seama ca in epoca respectiva inaltimea medie a barbatilor din Europa Occidentala nu depasea 1,65 m.
La 20 de ani, tanarul Marshall a trecut Canalul Manecii si a venit in Normandia, dornic sa intre in serviciul unui nobil de aici. Peste trei ani, va participa la primul sau turnir si va starni uimirea si admiratia generala capturand trei cavaleri, pe care i-a doborat de pe cal cu lovituri de lance. Se spune ca unul dintre adversari a primit o izbitura atat de puternica incat a zburat, realmente, din sa si a lesinat, trezindu-se abia la sfarsitul luptei, fara armura si cu mainile legate…
Prizonier in propria armura
Istoricii sunt de acord sa recunoasca faptul ca William Marshal era un calaret exceptional si un luptator desavarsit, renumit pentru tactica sa de a apuca fraiele cailor adversarilor si a-i scoate astfel pe acestia din lupta, doborandu-i cu lovituri puternice de sabie. Chiar si cu lama tocita, in bratele herculiene ale lui Marshal, arma se transforma intr-un ciomag, care lasa vanatai serioase nefericitilor rivali.
Desigur, si el primea lovituri serioase, dar niciodata nu a putut fi doborat din sa. Intr-un rand, dupa un meleu, pe cand nobilul care patronase lupta se pregatea sa decerneze premiul pentru cel mai bun luptator, cel desemnat, nimeni altul decat William Marshal, s-a dovedit a fi de negasit. Intr-un tarziu, un scutier l-a gasit intr-o fierarie din satul invecinat, cu capul pe nicovala si un mester ciocanindu-i de zor coiful. Ce se intamplase? In iuresul bataliei, razboinicul primise o lovitura de lance atat de puternica in cap incat pentru a-si putea scoate coiful, acesta a trebuit indreptat la loc.
Blazonul pictat cu sange
Ca „sport” medieval”, meleul reprezenta ceea ce este astazi fotbalul – o sursa de imbogatire nu doar pentru jucatori ci si pentru patroni. Iar „patronul” lui Marschal era deja un om foarte bogat si mai ales puternic – Henric cel Tanar, fiul regelui englez Henric II. Sun stindardul lui, Marshal a luptat in numeroase turniruri, in Flandra si Franta. Certandu-se cu Henric, Marshal a fost „transferat” in 1183 in slujba lui Filip de Flandra, fiul regelui primind in schimb un sfert din veniturile aduse de bogatul oras comercial flamand Saint-Omer.
„In termeni actuali, aceasta inseamna o avere si nici un fotbalist n-ar putea fi transferat pe atatia bani, nici macar Beckham sau Ronaldinho”, sustine profesorul londonez David Crouch. In 1189, Richard I al Angliei a aranjat ca viteazul cavaler sa ia in casatorie pe Isabel de Clare, fiica unuia dintre cei mai bogati nobili englezi. Prin acest mariaj, el a devenit conte de Pembroke si a primit intinse domenii in Anglia, Tara Galilor, Normandia si Irlanda. Umilul cavaler a reusit ca, gratie barbatiei si priceperii sale militare sa isi picteze cu sange, daca ne putem exprima astfel, propriul blazon.
El va dobandi curand un rol insemnat in regat, devenind unul dintre cei mai bogati si mai puternici oameni din Anglia. In 1215, regele Ioan a fost obligat sa semneze Magna Carta Libertatum iar William Marshal a negociat in numele suveranului, cu baronii rasculati. Cand regele a murit, Marshal a fost numit regent al Angliei, protector al urmasului nevarstnic al raposatului, Henric III. Desi trecuse de 70 de ani, Marshal a condus personal sarja victorioasa a cavaleriei engleze in lupta de la Lincoln, aducand o victorie pretioasa impotriva francezilor. Dupa doi ani, cand William Marshal trecea la cele vesnice, cronicarii englezi se plangeau ca, odata cu el, dispare si traditia marilor melee, care faceau loc turnirului individual, de mai mica anvergura.
GABRIEL TUDOR
Comentarii