În aprilie 1815, vulcanul indonezian Tambora a erupt cu o violenta nemaiîntâlnita în istoria înregistrata, aruncând în atmosfera zece miliarde de tone de roca si cenusa, care au învaluit cerul si au diminuat lumina solara luni întregi.
Eruptia a eliberat, de asemenea, o cantitate substantiala de dioxid de sulf, ceea ce a dus la formarea de aerosoli de sulfat, care au provocat o racire semnificativa a suprafetei Pamântului.
Modificarea tiparelor meteorologice a declansat pierderi de recolte si foamete în multe parti ale lumii. Lipsa de resurse rezultata a avut un impact profund asupra vietii cotidiene, facând ca oamenii sa nu-si mai poata hrani animalele de povara – fapt care s-a soldat cu moartea ori sacrificarea a zeci de mii de boi, cai sau catâri – mijloacele de transport traditionale.
În acest context provocator, Karl von Drais, un tânar inventator german, a gasit inspiratia pentru a concepe un nou mijloc de locomotie care sa nu se bazeze pe forta ecvestra. Acest elan creativ a dus la inventarea primului vehicul cu doua roti din lume.
„Laufmaschine” sau „masina de alergat” era fabricata din lemn, fiind compusa dintr-o bara orizontala care conecta doua roti de lemn cu spite. În mijlocul barei era amplasat un mic scaun din piele, cu pernute, pentru a oferi un oarecare confort „alergatorului”. O bara verticala cu un set de ghidon era conectata la roata din partea din fata a vehiculului pentru a asigura directia. Propulsia vehiculului se baza în întregime pe efortul fizic. Un om se aseza pe scaunul capitonat si îsi folosea picioarele pentru a se ridica de la sol, miscându-le înainte si înapoi pentru a-si lua avânt. Fiecare împingere propulsa masina mult mai rapid decât ar fi putut merge o persoana pe jos.
Pe 12 iunie 1817, Von Drais a pornit din Mannheim, pe cele mai bune drumuri, spre Baden cu „Laufmaschine”. El a parcurs o distanta de aproape 7 kilometri înainte de a ajunge la un han important de pe traseu, „Schwetzinger Relaishaus”.
Desi nu se stie sigur daca Von Drais s-a oprit la han pentru a se racori, documentele istorice afirma ca drumul sau dus-întors a durat putin peste o ora – jumatate din timpul care i-ar fi luat sa parcurga pe jos acelasi traseu de la Mannheim pâna la han si înapoi.
Sase luni mai târziu, Von Drais a depus o cerere de brevet în Franta, introducând termenul „vélocipède” pentru a-si descrie inventia. Cererea sa de brevet a avut succes, iar vehiculul a captat rapid imaginatia societatii franceze, primind porecla „draisienne” (drezina) în semn de omagiu pentru creatorul sau. Von Drais si-a expus „masina de alergat” în mai multe capitale europene, captivând publicul larg cu designul si functionalitatea inedita a acesteia.
Demonstratiile au stârnit un interes considerabil, ceea ce a dus la numeroase comenzi pentru vehiculul cu propulsie umana. Recunoscând cererea în crestere, producatorii din Franta si Anglia au încercat sa profite de popularitatea velocipedului, producând propriile versiuni.
Dintre acestea, varianta proiectata de Denis Johnson, constructor de trasuri din Londra,
s-a dovedit a fi cea mai practica. Denis Johnson a implementat mai multe îmbunatatiri la versiunea sa de vehicul pe doua roti, pe care a comercializat-o la Londra.
În special, bara orizontala a masinii lui Johnson s-a scufundat la mijloc, permitând utilizarea unor roti mai mari si îmbunatatind astfel calitatea generala a calatoriei. În plus, mecanismul de directie, construit din fier, a oferit un control sporit, în timp ce încorporarea unor benzi de fier pe marginile exterioare ale rotilor a crescut semnificativ durabilitatea acestora.
Modelul lui Johnson a câstigat rapid popularitate la începutul anului 1819, iar de aici pâna la dezvoltarea exploziva a noi si noi modele de velociped nu a mai fost decât un pas.
GABRIEL TUDOR
Comentarii