De un timp încoace, prezint cititorului revistei „Magazin”, pe aceasta jumatate de pagina, un „mini-curs” privind fenomenul OZN. Am parcurs pana azi trei capitole importante: cel referitor la aspecte generale, cel consacrat rapirilor OZN si unor presupuse experimente genetice, ca si cel privind implicatiile militare si politice.
În mod firesc, acestui din urma capitol i-am consacrat un spatiu ceva mai extins. Propun cititorului sa trecem de azi la un al patrulea capitol, nu mai putin incitant si controversat, cel consacrat conexiunilor spirituale ale fenomenului OZN. Se includ aici o seama de domenii, la prima vedere disparate, de la clarviziune la reîncarnare, ori de la religie la folclor. Evident, si în acest capitol, nu va fi posibil decat sa punctez aspectele cele mai importante, care vor fi exemplificate prin cazuri notorii.
Astrofizicianul Jacques Vallée, cu un doctorat în stiintele calculatoarelor si implicat în numeroase proiecte spatiale americane, este unul dintre cei mai seriosi investigatori actuali ai fenomenului OZN. În volumul Passport to Magonia: From Folklore to Flying Saucers (1969), el a fost unul dintre primii care au scos la iveala cu pregnanta paralela dintre fenomenul OZN modern si povestile folclorice despre zane sau pitici (Magonia, sau „Tara magilor”, fiind mentionata într-un manuscris din jurul anului 800 ca locul „unde calatoresc corabiile prin nori pentru a duce îndarat în acel tinut roadele pamantului distruse de grindina si furtuni”).
Opinia lui Vallée este ca „o anumita putere, atribuita azi celor veniti cu farfuriile zburatoare, era pe vremuri proprietatea exclusiva a lumii zanelor” dar „ocupantii OZN-urilor, la fel ca si ielele celor din vechime, nu sunt extraterestri. Ei sunt locuitorii unei alte realitati”, o realitate „paralela” cu cea în care traim noi.
Vallée citeaza mai ales din lucrari consacrate traditiilor celtice; dar astfel de traditii pot fi gasite în folclorul tuturor popoarelor. Voi propune drept exemplu ielele, în context romanesc. Acestea, conform lui Victor Kernbach (1995), sunt fapturi feminine supranaturale cu puteri magice si mare putere de seductie, „locuind în vazduh, în paduri sau pesteri, în munti, pe stanci sau pe maluri de ape, în balarii sau la raspantii, scaldandu-se adesea în izvoare pure; se crede ca apar mai ales noaptea la lumina Lunii, rotindu-se în hora în locuri retrase […] fostul lor ring de dans s…t ramane ars ca de foc, iarba nemaiputand creste pe locul batatorit, iar crengile copacilor din jur fiind parlite”.
Ele pot zbura fara aripi, si se pot deplasa cu viteze fabuloase. Cei pe care pun mana „sunt rapiti si dispar fara urma” sau „sunt ridicati în vartejuri apoi chinuiti si smintiti”. Si dupa Nicolae Densusianu, pe unde trec ielele „nu mai creste iarba”, „ramane o potcoava de iarba rosie”, sau „se înnegreste iarba în forma de cerc”. Ielele „vin pe sus cu lautari” îndeosebi „cimpoieri”, „au lumanari aprinse” si „joaca în pomi”. Întalnind oameni, „îi poarta prin aer de raman neoameni pe viata”. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae (1716) numea ielele „nimfe ale aerului, îndragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”.
Cititorul care a parcurs atent episoadele precedente va descoperi în descrierile de mai sus numeroase asemanari cu fenomenul OZN: originea aeriana, levitatia, puterile magice, rotirea, urma rotunda pe sol, luminile care împodobesc aparitia etc., dar si rapirile, eventual definitive, o constanta a fenomenului, dupa cum am vazut.
Dar folclorul vorbeste si de numeroase alte personaje. De pilda, piticii din paduri aduc cu omuletii cenusii; povestirile despre un „om cu lampas” zburand prin aer ne trimit la fenomenul OZN în general. Exista relatari despre tineri rapiti si dusi pe taramuri în care timpul se scurge altfel, ori din care nu te mai poti întoarce fara a muri, ceea ce ne duce cu gandul la povesti de tipul „tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Se pot gasi analogii si pentru alte situatii miraculoase.
Azi ele populeaza de regula doar basmele pentru copii, dar în vechime, oamenii credeau în astfel de istorisiri mai mult decat ne închipuim, întrucat adesea ele reflectau întamplari pe care cel ce le povestea chiar era convins – si poate nu fara oarecare temei – ca, el însusi sau o persoana cunoscuta, le-au trait aievea.
DAN D. FARCAS
Comentarii