In ultimele doua saptamani am citat dintr-un recent si foarte important articol al lui Christopher Mellon, in care el se intreaba de ce US Air Force nu a participat la recentele activitati de informare a Congresului si a marelui public privitor la Fenomenele aerospatiale neidentificate (UAP/OZN), afirmand ca nu dispune de inregistrari in acest sens, desi a avut la dispozitie multe sisteme ultraperformante, care in mod sigur au colectat mari cantitati de date.
In continuarea articolului, Mellon prezinta posibile cauze ale acestei anomalii. Problema UAP si rapoartele UAP au devenit un subiect de ingrijorare serioasa a publicului si a guvernului imediat dupa al Doilea Razboi Mondial. Survolarile incredibile ale UAP deasupra capitalei natiunii in doua weekenduri consecutive din 1952 au generat o acoperire media extraordinara cu litere de o schioapa in Washington Post si in ziarele din toata tara. Aceste evenimente au determinat Comitetul consultativ de informatii al Casei Albe sa formeze un grup de studiu condus de distinsul fizician Howard Robertson.
Grupul eponim „Robertson Panel” a recomandat ca ar trebui intreprinsa o campanie de educatie publica de dezmintire pentru a reduce interesul publicului fata de subiectul OZN (UAP), iar asociatiile civile de OZN-uri (UAP) ar trebui monitorizate. Aceste recomandari au fost pe deplin implementate si au avut un succes extraordinar. Cel mai serios efort de pana atunci de a investiga UAP, Proiectul Blue Book al Fortelor Aeriene a fost incheiat in 1970, dupa publicarea unui raport controversat care afirma ca fenomenul UAP nu mai justifica nicio investigatie suplimentara.
Interes public
Din acel moment nu a mai existat nicio implicare sau interes public oficial al guvernului SUA din partea vreunei administratii pana cand Comisia restransa pentru informatii a Senatului a solicitat un raport neclasificat UAP, in Actul de autorizare a informatiilor din 2020. In acest interval de o jumatate de secol, Fortele Aeriene au negat orice interes fata de subiectul UAP. Exista totusi multe motive pentru a ne indoi ca interesul n-a existat. De exemplu, agentul special pensionat al USAF Richard Doty a sustinut in mod repetat ca, in concordanta cu recomandarile Panelului Robertson, in anii 1980, Oficiul de Investigatii Speciale al Fortelor Aeriene (AFOSI) a efectuat o supraveghere clandestina a cetatenilor americani si a falsificat documente pentru a manipula si ridiculiza astfel grupurile de ufologi. Doty si doi dintre colegii sai din AFOSI pregateau si furnizau dezinformari cercetatorilor civili UAP in efortul de a-i discredita. Cel putin un cercetator OZN, Bill Moore, a recunoscut ca si-a spionat colegii civili in numele AFOSI.
Niciuna dintre aceste acuzatii senzationale de spionaj ilegal si actiuni ascunse indreptate impotriva cetatenilor americani nu a fost investigata de Congres, desi prevenirea acestui tip de abuz asupra cetatenilor americani de catre propriul guvern a fost motivul principal pentru infiintarea comitetelor de supraveghere a informatiilor.
Mellon se mai intreba „daca nu exista cumva o mana ascunsa a USAF care ascunde datele UAP”. De pilda, jurnalele de bord ale USS Princeton din perioada incidentului cu portavionul Nimitz din 2004 lipsesc in mod ciudat din Arhivele Nationale. Cine le-a scos? In plus, ultima locatie cunoscuta a datelor radar ale USS Princeton ar fi fost la baza fortelor aeriene Langley, de unde au disparut. De ce?
Stigmatul din jurul problemei UAP pare sa fi descurajat, de asemenea, Congresul sa intrebe USAF despre validitatea afirmatiilor uimitoare, dar credibile, privind interferenta UAP cu sistemele de comanda si control nuclear ale SUA! Deceniile trec, iar Fortele Aeriene continua sa scape de responsabilitatea in aceasta problema. Dupa o jumatate de secol de imunitate fata de supravegherea UAP, nu este deloc surprinzator sa gasim ca Fortele Aeriene nu raspund la solicitarile actuale ale civililor pentru informatii UAP.
Un pasaj jenant din raportul UAP din 2021 al DNI catre Congres, spune: „Grupul operativ UAP lucreaza in prezent pentru a obtine rapoarte suplimentare, inclusiv de la US Air Force (USAF)…” La aproape zece luni dupa ce a fost primit ordinul dat de secretarul adjunct al Apararii, grupul operativ UAP mai astepta inca date de la USAF? E un model de dispret pentru supravegherea civila!
E adevarat, exista un semn plin de speranta, asa cum se mai arata in raport: „Desi colectarea de date USAF a fost limitata din punct de vedere istoric, USAF a inceput un program pilot de sase luni in noiembrie 2020 pentru a colecta in zonele in care e cel mai probabil sa intalneasca UAP si evalueaza cum sa normalizeze colectarea, raportarea si analiza lor viitoare.” Efectele, din pacate, nu s-au vazut pana azi.
Alt act recent de rezistenta a USAF la partajarea informatiilor UAP a fost avertismentul ca personalul USAF sa nu se apropie direct de Grupul operativ UAP (sau succesorul acesteia) cu informatii UAP, ci sa duca orice raport UAP la Centrul National de Informatii Aeriene si Spatiale (NASIC) al USAF.
In consecinta, Mellon enunta cateva intrebari, la care marele public ar trebui sa primeasca raspuns. Intre acestea: daca este adevarat ca USAF nu a contribuit cu niciunul dintre cele 144 de incidente UAP identificate anul trecut in „Evaluarea preliminara” a fenomenului UAP publicata de DNI? Daca da, de ce? Ce cauzeaza intarzierea USAF in furnizarea informatiilor UAP pertinente? Ce oficiali USAF au fost responsabili pentru sprijinirea Grupului operativ UAP si a succesorului sau si ce actiuni au intreprins pentru a face acest lucru? Ce comenzi sau organizatii componente ale USAF (de exemplu, SSPARS, Space Fence, NORAD, reteaua globala de infrasunete etc.) au fost contactate de USAF in pregatirea unui raspuns la grupul operativ UAP? Care dintre organizatiile contactate nu a raspuns? Neaga toti ca au cunostinta despre incidente UAP din 2004 pana in 2021? S-a incheiat „normalizarea colectarea, raportarea si analiza UAP”? s.a.m.d., reluand toate reprosurile mentionate mai sus.
Mellon spune ca putem fi cu totii de acord ca Fortelor Aeriene nu au prerogative sa ocoleasca factorii de decizie civili, pentru a decide doar ele cum sa se ocupe cel mai bine de o problema atat de importanta.
Investigatii atente
In numeroase ocazii, purtatorii de cuvant ai Departamentului Apararii (DoD) au declarat ca: „Asa cum am spus si anterior, Departamentul Apararii si toate departamentele militare iau foarte in serios orice incursiune a aeronavelor neautorizate in poligoanele noastre de antrenament sau in spatiul aerian desemnat si examineaza fiecare raport.” Daca acest lucru este adevarat, de ce pentru USAF este atat de greu sa identifice inregistrarile si rapoartele UAP? Fortele Aeriene sunt oare prea indolente atunci cand vine vorba de urmarirea si investigarea UAP sau de tinerea evidentei unor astfel de evenimente? Sau trag doar de timp, in incercarea de a determina cel mai bun mod de a pastra controlul asupra datelor si de a preveni dezvaluirile nedorite?
Raportul UAP catre Congres in iunie anul trecut a fost o oportunitate pentru un nou inceput pentru Fortele Aeriene cu privire la controversata problema UAP, primul sau test public de la inchiderea Proiectului Blue Book pe 30 ianuarie 1970. A fost o oportunitate de a repara vechea neincredere a publicului in ceea ce priveste UAP si Fortele Aeriene. Din pacate, nefiind mai cooperante, Fortele Aeriene, care in multe alte privinte sunt o organizatie magnifica, au ridicat din nou indoieli cu privire la motivele si credibilitatea lor.
Amendamentul Gillibrand din legea NDAA FY 2022 extinde cerintele de raportare a UAP si stabileste obiective importante (de exemplu, dezvoltarea unui plan stiintific), ceea ce ar trebui sa fie de mare ajutor. Cu toate acestea, in mod evident, Congresul nu a obtinut imaginea completa. Pentru ca initiativa Gillibrand sa aiba succes, Congresul va trebui sa ramana pe deplin angajat pentru a se asigura ca DoD si Comunitatea de Informatii dezvolta un plan de colectare si analiza, contacteaza comunitatea stiintifica si asigura livrarea unor rapoarte UAP precise catre Congres si marele public.
Mellon isi incheie articolul notand ca mentalitatea noastra se ciocneste uneori cu instinctul nostru uman, natural, de a evita subiectele care ne contesta convingerile profunde. Am ajuns cumva la limita intrebarilor pe care avem curaj sa ni le punem sau a datelor pe care avem curaj sa le urmam? Daca da, asta va limita si progresul nostru. Din aceasta perspectiva, problema UAP este un test serios al integritatii si curajului nostru intelectual; poate chiar testul suprem. Sa speram ca factorii nostri de decizie civili vor avea curajul si integritatea necesare pentru a face fata acestei provocari.
DAN D. FARCAS
Comentarii