La inceputul lunii iulie 1947 presa din toata lumea facea public un comunicat al bazei militare Roswell din New Mexico, anuntand ca acolo a fost recuperat un OZN prabusit. Se mai stie ca resturile adunate au fost transportate, cu precautii deosebite, la baza Air Force Wright. Apoi au aparut zvonuri ca la locul prabusirii s-ar fi gasit si corpurile micute ale unor extraterestri, ba chiar ca unul era viu…
Dar chiar a doua zi totul a fost dezmintit. Jurnalistilor li s-au aratat resturile unui balon de neopren, spunandu-se ca ofiterii de la baza militara (singura din lume avand avioane purtatoare de bombe atomice!) au confundat acest balon cu un OZN… Cand cineva – mult mai tarziu – a intrebat de ce a fost atata agitatie si secret in jurul unui simplu balon, primul raspuns a fost ca era vorba despre un balon de tip „Fugo”, trimis, peste ocean, de japonezi. Intelegand ca e imposibil, deoarece razboiul se teminase de doi ani, s-a revenit cu explicatia ca era un balon special, tinand de „proiectul Mogul” care ar fi fost „ultrasecret”, pentru detectarea unor eventuale explozii atomice sovietice. Cand si acest argument a fost demontat, cineva a intrebat cum e si cu presupusele cadavre de extraterestri. Oficialii au spus ca a fost un experiment pentru a testa niste manechine pentru testarea caderii de la mare inaltime. Cu o minima investigatie s-a putut demonstra ca astfel de experiente s-au facut doar in perioada 1954-1959 si cu manechine de 1,80 metri…
Filmari contrafacute
La inceputul anului 1995, a aparut si un film cu autopsia cadavrului unui extraterestru dintre cei recuperati la Roswell. Chiar autorii au recunoscut, dupa un timp, ca filmul – difuzat si de televiziunea romana – era o contrafacere. Ulterior au aparut si alte filme similare, care insa au avut un impact mai redus.
Toate acestea nasc in mod firesc intrebarea: de ce a fost nevoie de atata agitatie, de atatea dezmintiri, falsuri si declaratii contradictorii? Scriitorul si jurnalistul Nick Redfern a publicat, in 2014, un articol interesant, in care ofera un posibil raspuns partial. El scrie ca, in urma cu un deceniu, a aflat o istorie interesanta de la un tip care i-a spus ca bunicul sau a lucrat in lumea de la Hollywood, din anii 1930 pana in anii 1960, mai ales in domeniul efectelor speciale pentru filmele de groaza si SF.
Bunicul colaborase si cu apreciatul realizator Billy Wilder, care a regizat, in 1945, versiunea in limba engleza a unui documentar, numit Death Mills (initial german), despre ororile din lagarele de concentrare naziste, film produs de Directia pentru razboiul psihologic al Departamentului Apararii al SUA.
Pentru cine n-ar sti, razboiul psihologic este definit de Pentagon ca fiind: „Utilizarea planificata a propagandei si a altor actiuni psihologice avand ca scop principal influentarea opiniilor, emotiilor, atitudinilor si comportamentului grupurilor straine ostile, astfel incat sa sprijine realizarea obiectivelor nationale”.
Ca urmare a realizarilor sale la filmul Death Mills, expertul in efecte speciale despre care vorbim a fost contactat, in 1955, de specialistii in razboiul psihologic ai Fortelor Aeriene ale SUA, care i-au oferit un contract: sa-si foloseasca abilitatile cinematografice pentru a crea niste trupuri false de extraterestri.
Omul a fost rugat sa proiecteze si sa creeze exact opt „corpuri extraterestre”. Nu era vorba de tipurile binecunoscute din filmele SF atunci in voga. Conditiile erau: sa fie pitici, fara par, cu capete uriase si sa arate cat mai realist. Se pare ca – asa cum a spus nepotul – bunicul sau fusese platit foarte bine, timp de aproximativ trei luni de munca, in trei camere special modificate, la o baza militara „din sudul Californiei”.
Evident, omul nostru a fost curios de ce erau militarii din Fortele Aeriene atat de interesati de niste corpuri de extraterestri, care sa arate cat mai autentic. Zvonurile care au ajuns la urechile sale sugerau ca se punea la cale o operatiune de dezinformare. In primul rand, urma ca militarii sa fotografieze „cadavrele”, plasate strategic pe targi sau pe dale, si apoi sa trimita imaginile, anonim, la Ambasada sovietica de la Washington, D.C. Fotografiile urmau sa fie insotite de o scrisoare lunga si intortochiata, compusa de un presupus simpatizant comunist din cadrul armatei americane, avertizand sovieticii ca guvernul SUA a pus mana pe corpuri si tehnologii extraterestre.
Cu alte cuvinte, a fost un exemplu ciudat de actiune de tip razboi psihologic, exemplu menit sa sperie de moarte pe rusi si sa-i faca sa-si piarda timpul, urmarind niste extraterestri care in realitate nu existau.
Dar mai e si o a doua parte a povestii. La vremea respectiva, au existat suspiciuni ca unii angajati de la baza Fortelor Aeriene Wright-Patterson (fost Wright), din Dayton, Ohio, vindeau sovieticilor secrete, in special secretele din activitatea diviziei de tehnologie straina (Foreign Technology Division – FTD). Deci, a fost formulat un plan: persoanele suspectate de simpatii comuniste au fost lasate, ca din intamplare, sa zareasca niste „corpuri extraterestre”, amplasate strategic sub o bolta sau intr-un buncar, pentru a-i face sa creada ca „unchiul Sam” a recuperat un OZN, sau mai multe, laolalta cu cadavrele echipajelor lor.
Apoi, urma sa se pastreze un ochi de vultur asupra tuturor acestora, pentru a vedea care dintre ei – desigur, daca exista – putea fi indemnat sa faca ceva neobisnuit, cum ar fi sa sune la un om numit Ivan, sau sa se intalneasca intr-un parc local cu un personaj in trenci, cu aspect strain. A existat asadar si un program menit sa elimine simpatizantii sovietici din armata, expunandu-i la un „secret” urias care, in realitate, era doar o rusine uriasa.
Nick Redfern recunoaste ca cele descrise au fost doar o poveste, pe care a auzit-o, fara a putea dovedi ca lucrurile au stat chiar asa. Dar, desi suna cam bizar – spune el – daca te gandesti cu atentie, intelegi ca zvonurile acestea au sens. La urma urmei, ce modalitate mai buna de a-i zapaci pe sovietici si de a-i depista pe simpatizantii comunisti din Statele Unite putea fi gasita decat aceea de a flutura sub nasurile lor niste secrete fabricate, pescuind totodata inamici, fara ca totusi sa compromiti vreun secret real?
Povesti nedovedite
Daca este adevarata, aceasta intamplare poate explica si unele dintre povestile controversate in care anumiti militari relatau ca au avut sansa sa vada presupuse trupuri de extraterestri, in incaperi subterane (legendele cu „hangarul 18”), si inca in circumstante „convenabile”, despre care multi analisti sceptici au spus ca erau prea frumoase pentru a fi adevarate.
S-ar putea asadar ca aceste povesti sa fie adevarate; dar altfel decat le-au imaginat scepticii. Anume, este posibil ca martorilor oculari sa li se fi inscenat totul, ca un test al loialitatii lor. S-ar putea sa fi fost lasati sa vada „cadavrele” (sau, mai corect, manechinele). Daca au tacut despre ceea ce au vazut, erau niste soldati buni si demni de incredere. Daca le-au spus sotiilor lor sau prietenelor lor, acestea erau potentiale riscuri de securitate si probabil ca respectivii ar fi trebuit sa fie supravegheati cu atentie in viitor. Iar daca au fugit la un agent sovietic, era cazul ca respectivii sa ajunga la racoare.
Cele de mai sus – spune Redfern – ne lasa, desigur, cu o intrebare extrem de provocatoare: daca povestea spusa de bunic este 100 la suta exacta, inseamna oare ca toate povestile despre „corpurile extraterestre din morga” s-au nascut din astfel de operatii de dezinformare, generate de razboiul rece? Sau, guvernul chiar poseda „la gheata” trupuri extraterestre reale si foloseste „manechinele” doar pentru a deruta si zapaci pe cei interesati? Ar fi foarte interesant de stiut…
Redfern mai evoca si o ultima conexiune. In 1970, Billy Wilder a realizat si lansat filmul „Viata privata a lui Sherlock Holmes”. In film, guvernul britanic creeaza un fals monstru Loch Ness pentru a ascunde faptul ca armata conduce teste submarine secrete in acel lac. Motivul declarat in scenariu era: „sa bagam spionii germani in ceata cu privire la ceea ce se intampla in realitate”.
Asadar, exista un om care pretinde ca a facut trupuri de extraterestri sa pacaleasca pe sovietici si (chiar daca intr-un cadru fictiv) avem un guvern care creeaza un monstru pentru a pacali pe germani. Billy Wilder are o legatura cu ambele intamplari: sursa povestii de mai sus a lucrat cu Wilder, iar Wilder insusi a regizat, produs si co-scris „Viata privata a lui Sherlock Holmes”. In plus, atat Wilder cat si omul din spatele „manechinelor extraterestre” a lucrat cu Directia de Razboi Psihologic, pentru filmul Death Mills. Asadar, ipoteza expusa are – folosind o expresie la moda – „parfum de credibilitate”.
DAN D. FARCAS
Comentarii