Sa credem în existenta lor ori ba? – cam aceasta ar fi întrebarea oarecum hamletiana. Acuma, de raspuns tare ma tem ca nimeni nu s-ar încumeta s-o faca, decât ca sa nege cu vehementa totul, sub umbrela argumentului forte „Pai, ai vazut matale cu propriii ochi asemenea bazaconii?” E drept ca nu prea… Totusi, exista si unele elemente destul de veridice, pe care poate e bine sa le luam în seama. Oricum, o regula comuna ar fi de dorit sa existe: asa ceva nu e de citit ori de discutat la ceas de noapte. Ca cine stie ce Doamne, iarta-ma, se mai poate întâmpla!…
Scaunul domnului Thomas Busby
Probabil contrar asteptarilor, nu vom începe cu istorisiri de groaza despre stafii, ci cu un (aparent) banal obiect comun, pe care îl stim, cel putin în principiu, de când venim pe lume: un scaun. Asa-numitul „scaun blestemat al lui Busby” este lucrat din lemn de stejar si ar fi fost blestemat de faimosul criminal englez Thomas Busby dupa condamnarea lui la moarte pentru uciderea socrului sau, Daniel Auty, cu lovituri de ciocan. Din fericire pentru noi, asta s-a petrecut hat, de mult timp, prin anul 1702.
Într-un satuc din apropierea orasului Thirsk – North Yorkshire, Anglia – se afla o cladire cunoscuta sub numele de hanul Busby Stoop, un loc chiar încântator, care însa i-a apartinut sus-numitului asasin. Si, acuma vine partea nu tocmai digestibila a povestii, nu putini sunt cei care marturisesc ca ar fi vazut fantoma lui Thomas asezata pe batrânul sau scaun. Cu toate astea, nu aparitiile respective (discutabile, nu-i asa?) au devenit un important subiect al folclorului mitic local, ci blestemul ce planeaza asupra inofensivului obiect folosit în mod normal pentru odihnirea trupului vlaguit.
Pe la sfârsitul secolului al XIX-lea, un cosar oarecare ar fi glumit, împreuna cu un prieten, pe seama legendei si, ca sa dea în vileag facatura, aratându-si totodata lipsa de frica fata de asemenea scorneli, s-a asezat în mai multe rânduri pe jiltul domnului criminal raposat. Sfidarea a fost prea mare: a doua zi de dimineata, amândoi temerarii au fost gasiti morti.
În veacul trecut, doi piloti ai Royal Air Force, discutând si ei despre legenda locala cu neîncredere, s-au aratat atât de cinici la adresa proprietarului scaunului, încât dupa numai câteva ore masina lor s-a lovit violent de un copac. Normal, ambii piloti au murit pe loc. De altfel, mai multe relatari se refera la biciclisti si motociclisti care, dupa ce s-au oprit la han sa se odihneasca si s-au asezat pe scaunul lui Busby, la scurt timp dupa plecare au fost implicati în accidente rutiere. Toate mortale. Ca urmare a tuturor acestor evenimente stranii si tragice, actualul proprietar a cerut ca scaunul „ucigas” sa fie scos din zona publica a hanului, astfel ca în prezent cei interesati pot doar sa priveasca obiectul cu pricina în muzeul din Thirsk. Din nefericire pentru ei – sau poate din fericire! – nu se mai pot aseza pe scaun. Deja din 1978 nimeni nu a mai luat loc pe scaunul lui Busby.
„Poftiti la club! Daca aveti sânge-n vene…”
Cam asa ar putea sa sune o invitatie-provocare, e drept, mai neobisnuita, a proprietarilor Clubului Bobby Mackey’s Music World, profilat pe muzica country, situat în Wilder, statul Kentucky. Cladirea e veche si a fost cumparata în 1978 de cântaretul Bobby Mackey si sotia sa Janette. Într-o vreme, înainte de intrarea în posesia cântaretului, servise drept abator, apoi fusese transformata în bar, dar în anii de la începuturile ei se vorbea ca în ea se comisesera mai multe crime si sacrificii sataniste. „Lumea muzicala” a lui Bobby Mackey este supranumita, din aceasta cauza, „La Portile Infernului”, si reprezinta astazi asa-zicând cel mai bântuit club din SUA. Sa tot asculti country si sa te bucuri pe o asa vreme câinoasa, nu credeti?
În anul 1896, o tânara însarcinata pe nume Pearl Ryan ar fi fost decapitata la numai 4 kilometri departare de actualul club de doi satanisti, Alonzo Walling si Scott Jackson. Trupul femei a fost gasit pe un câmp si, în ciuda cautarilor intense, niciodata nu s-a recuperat si capul. În schimb, Walling si Scott au fost prinsi, condamnati la moarte si spânzurati chiar în fata abatorului. Se spune ca înainte sa-si dea ultima suflare cei doi criminali ar fi jurat sa bântuie vesnic locul cu pricina.
Chiar de când sotii Mackey au început amenajarea clubului, fenomene inexplicabile le-au tulburat linistea. Într-o dimineata, pe când Janette trebaluia în bucatarie, a simtit cum o mâna nevazuta o prinde de gât si o izbeste cu capul de chiuveta, care pe data s-a umplut de sânge. Apoi, cu doua zile înainte de inaugurarea barului, Janette – pe-atunci însarcinata în 5 luni – a fost lovita de o forta malefica venita din pivnita si aruncata cu putere în spatele tejghelei. Dupa doua zile avea sa nasca, dar ca prin miracol copilul a supravietuit. Carl Lawson, paznicul localului, a fost si el martorul unor întâmplari nu tocmai obisnuite. Coborând într-o zi în pivnita, a vazut acolo doi barbati spânzurati si, convins ca este posedat, a apelat la un exorcist pentru a se elibera de spiritual malefic. Lucruri similare au relatat si alte persoane.
Satul, poate si îngrozit de toate acestea, Bobby a decis sa demoleze vechea cladire si sa construiasca alt club pe proprietatea învecinata. Numai ca taman în ziua în care a decis sa purceada la treaba o bucata de plafon s-a desprins si l-a lovit în cap. Câteva zile mai târziu, expertii l-au anuntat ca pe terenul indicat nu se putea construi nimic, deoarece prezenta fisuri foarte periculoase. Asa ca, si astazi, batrânul club al lui Bobby Mackey sta în picioare, bine-mersi, desigur, spre marea satisfactie a celor doi spânzurati. Parolisti, pâna la urma, criminalii, ce mai!
Alerta de „moarte iminenta”
Sa trecem totusi la lucruri ceva mai „comestibile”, intrând putin si pe tarâm stiintific. În anul 2008, Eben Alexander, neurochirurg renumit al Universitatii Virginia a trait o experienta de moarte iminenta (EMI) care i-a bulversat viziunea asupra vietii, astfel ca a decis sa relateze totul într-o carte pe care a numit-o sugestiv „Proba Paradisului: calatoria unui neurochirurg în viata de dupa moarte”, lansata recent în SUA.
Povestea lui Eben Alexander, tatal a doi copii, a început cu o aparent banala durere de cap, în noiembrie 2008. Durerea tot mai accentuata nu era totusi una banala, ci cauzata de o meningita bacteriana. Boala l-a aruncat într-o coma profunda, care a durat o saptamâna. În acest timp, el a „calatorit” într-o alta dimensiune a Universului. Medicul povesteste ca a vazut acolo nori alb-rozalii pe un cer de un albastru profund, dar si fapturi translucide, cu totul diferite de ceea ce putem întâlni pe Pamânt. Tot acolo a întâlnit o femeie tânara, cu obrajii proeminenti si cu plete aurii, deplasându-se printr-un roi imens de fluturi, care i-a vorbit fara a folosi cuvinte asa cum comunicam noi, oamenii: „Esti drag si iubit pentru totdeauna, asa ca nu ai niciun motiv sa te temi.”
Publicarea primelor fragmente ale relatarii lui Eben Alexander, la limita fantasticului, a provocat un mare numar de reactii sceptice; cum era si de asteptat, de altfel. Totusi, sa spunem ca potrivit estimarilor, circa 3% din americani, adica vreo 9 milioane de persoane (!), au trait cel putin câte o experienta de moarte iminenta. Între ele, zeci de mii de cazuri se refera la imagini si asa-zise trairi similare cu cele povestite de Eben. Pe de alta parte, psihologul Dean Mobbs, care studiaza neurobiologia si frica la om, fara sa nege ca Eben ar fi trecut printr-o asemenea experienta, considera ca ea are o explicatie rationala.
„Creierul nostru poate fabrica experiente intense, cum este aceasta, în special în situatii de confuzie sau de traumatism. El încearca astfel sa reinterpreteze lumea si ceea ce îl înconjoara.”, crede Mobbs, adaugând în legatura cu corpul uman, ca acesta poate difuza importante doze de opioide, când trebuie sa faca fata unui pericol extrem. Aceste opioide genereaza o senzatie de euforie asemanatoare celei descrise în contextual EMI. În fine. Dr. Mobbs ne mai surprinde o data, remarcând ca, de fapt, persoanele care au trecut prin EMI nu s-au aflat niciodata în pragul mortii. De altfel, majoritatea celor care au fost „putin morti” (sic!) înainte de a fi resuscitati afirma ca nu-si amintesc nimic – concluzioneaza el. O fi de bine, o fi de rau?
* * *
Una peste alta, ar cam fi cazul sa recunoastem ca pe planeta noastra si în Univers se afla si se petrec infinit de multe lucruri pe care nu le cunoastem, nici macar nu le banuim, or daca totusi stim câte ceva despre ele nu le întelegem deloc. Într-un fel, la capitolul cunoasterii profunde a tainelor lumii vazute si mai ales nevazute ne aflam înca la stadiul de bebelusi. Într-un fel, poate ca e mai bine pentru noi asa, dar curiozitatea cea perversa ne îndeamna tot timpul sa ne dam cu presupusul. Iar ce iese de-aici vedeti si dumneavoastra! Fiindca, la urma-urmei – vorba-ceea: stim ca nu stim nimic…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii