Exista multi care îsi imagineaza ca niste prezumtivi extraterestri (binevoitori), daca ar sosi pe Pamant, ar fi gata sa ne împartaseasca din stiinta si tehnologia lor, ori sa ne ocroteasca de mizerii cum ar fi razboaiele si saracia. Un alt scenariu, destul de raspandit, crede ca, în cazul unor cataclisme, extraterestrii vor interveni si vor salva „partea buna” a omenirii (niste „alesi”, de pilda cei afiliati la diferite secte OZN, cei 144.000 de „drepti” etc.). Aceste idei pot fi reunite sub numele de prejudecata ajutorului.
Secolul 20 va ramane în constiinta urmasilor ca unul dintre cele mai crude si sangeroase din toata istoria omenirii. Totusi, secolul 20 a fost si cel al unei cotituri extrem de importante. Daca, la începutul sau, marile puteri se întreceau sa includa ultimele „popoare înapoiate” în imperiile lor coloniale, peste nici o suta de ani, aceste imperii erau aproape complet destramate. Daca în 1950 vanatoarea de lei, tigri, elefanti, gorile, balene etc. era o industrie înfloritoare, în 2000 miscarea ecologista facea ca vanarea balenelor sau purtarea blanurilor sa fie blamata, iar „safari”-urile sa devina mai mult fotografice. Daca, acum un secol, defrisarea padurilor parea fireasca în contextul progresului economic, azi tot mai multe zone sunt declarate parcuri naturale, în care omul nu are voie sa intervina. Desi suntem doar la început, tendinta este clara. Daca cineva ar descoperi acum o insula verde, necalcata de piciorul omului, ea ar fi declarata imediat rezervatie; vizitarea ei ar fi interzisa, iar putinii naturalisti acceptati nu ar avea voie nici macar sa netezeasca drumul unei testoase nou nascute spre mare.
Acest principiu de neinterventie trebuie sa fie cu atat mai puternic în cazul unei civilizatii foarte avansate. Chiar daca este foarte hazardat sa ne pronuntam în privinta obiectivelor si valorilor unei inteligente care ne-a devansat cu milioane de ani, putem fi siguri ca o supercivilizatie va respecta un principiu ecologic, ocrotind orice vietate – tot ce se cheama viata – dar fara sa perturbe echilibrul complex si fragil al biosferei. Desigur, în ipoteza ca Pamantul este monitorizat de o supercivilizatie, este firesc ca „administratorul” cosmic sa faca o distinctie între oameni, fiinte constiente, creatoare de cultura, mladite potentiale ale unei supercivilizatii viitoare, si celelalte creaturi vii. Pe acestea din urma le-ar dori înfloritoare si abundente, dar adevarata „recolta” ar astepta-o de la fiintele umane. O recolta evident de natura intelectuala sau spirituala.
În urma cu cateva secole, „civilizarea” unor popoare „primitive” (desigur, aparent cu bune intentii, inoculandu-le crestinismul si rationalismul cartezian) a dus la disparitia unor moduri omenesti alternative de a percepe realitatea, deci la îngustarea setului de instrumente ale cunoasterii. Abia la ora actuala am devenit constienti de norocul pe care l-a avut întreaga umanitate prin faptul ca civilizatia chineza sau indiana au fost suficient de puternice sa reziste acestui elan unificator, ele oferind astazi stiintei, artei, medicinei etc. deschideri la care gandirea europeana singura nu ar fi ajuns niciodata. Abia azi ne dam seama ca am nimicit în schimb iremediabil alte izvoare, mai plapande, de cultura, cum erau cele ale incasilor sau aztecilor. Drept urmare, acum încercam sa facem eforturi pentru a ocroti si valorifica diversele viziuni ale gandirii „primitive”, atatea cate au mai ramas.
Printr-o grija asemanatoare, un ipotetic „administrator” cosmic nu ne-ar transmite, nici macar prin vagi aluzii, propria viziune asupra Universului, ori tehnologiile pe care le poseda, pentru a nu distruge specificitatea noastra, pentru a o lasa sa se maturizeze, astfel încat întreaga comunitate a supercivilizatiilor sa se poata bucura la un moment dat de ea. Nu ne-ar da nici macar dovezi ferme ca este aici si ca ne urmareste, ci ne-ar trimite cel mult semne eluzive, deoarece chiar si o singura astfel de dovada, daca ar fi absolut certa, ar da peste cap toata evolutia noastra.
O Inteligenta Superioara nu ar opri nici razboaiele, nici nedreptatile, deoarece calea noastra n-o putem gasi decat prin propriile sacrificii, prin care înlaturam, în felul nostru, greselile care ne caracterizeaza. Aceasta Inteligenta ar urmari însa cu multumire progresele morale sau creatiile spirituale ale unora dintre indivizi si ar lua nota de ele. Poate chiar ar ajuta uneori discret (din nou, fara posibilitatea unor dovezi ferme) pe unii dintre ei sa-si desavarseasca lucrarea, dar nu le-ar da idei.
DAN D. FARCAS
Comentarii