Râurile, marile sunt cele mai cunoscute cai maritime de transport ale lumii. Numai ca omul a visat sa construiasca si rutele lui artificiale de transport al marfurilor. A fost o batalie dusa cu natura. Regii, împaratii, chiar si dictatorii au visat la mari proiecte care sa învinga natura si care sa le sape numele în stânca. Natura nu se lasa de multe ori învinsa de om, dar, cu mici exceptii, oamenii au reusit lucruri notabile. Unele dintre acestea sunt si canalele, acele cai navigabile care leaga râuri sau mari, si putem aminti aici si Canalul Dunare-Marea Neagra, sau cel al Canalului Panama
Daca ne-ar interesa sa aflam, însa, care este primul si cel mai mare canal navigabil din lume, atunci trebuie sa ne întoarcem la cea mai veche si mai puternica civilizatie a lumii, care este cea chineza. În China a fost descoperita hârtia, matasea atât de râvnita de doamne, praful de pusca, ca sa nu mai vorbim despre traseele energetice care au nascut acupunctura etc.
O magistrala între Beijing si Hangzhou
Grand Canal, cunoscut si sub numele de Marele Canal Beijing-Hangzhou, recunoscut de UNESCO, este cel mai lung si mai vechi canal sau râu artificial din lume, fiind în acelasi timp si o renumita destinatie turistica. Canalul porneste din capitala Beijing, trece prin Tianjin si provinciile Hebei, Shandong, Jiangsu si Zhejiang pentru a ajunge în orasul Hangzhou, legând în acest fel Râurile Galben si Yangtze.
Desi partile cele mai vechi ale canalului dateaza din secolul al V-lea î.Hr., alte portiuni au fost legate cu cele vechi în timpul dinastiei Sui (581-618 d.Hr). Lungimea totala a Marelui Canal este de 1.776 km, iar cea mai înalta portiune a sa atinge 42 m, în muntii Shandong. Pentru vasele chinezesti, aceasta diferenta de nivel nu a mai fost o problema dupa ce au fost inventate ecluzele în secolul al X-lea, în timpul dinastiei Song (960-1279), de catre inginerul guvernului Qiao Weiyue.
Minunata realizare a Marelui Canal a fost admirata de mai multi calatori de-a lungul istoriei, dintre acestia fiind amintiti calugarul japonez Ennin (794-864), istoricul persan Rashid al-Din (1247-1318), oficialul corean Choe Bu (1454-1504) sau misionarul italian Matteo Ricci (1552-1610). În ciuda deselor inundatii produse de Râul Galben, a perioadele de temporara nefolosinta si parasire, Marele Canal a condus de-a lungul timpului la dezvoltarea economica a zonelor urbane din China, portiunea de sud fiind folosita din plin si în zilele noastre.
Drumul fara pulbere
Daca îmi amintesc bine, metafora, bine gasita, „drum fara pulbere”, a fost folosita de scriitorul Petru Dumitriu ca titlu al romanului sau aparut în 1951, pentru a „cânta” în termeni propagandistici proiectul Canalului Dunare-Marea Neagra. Canalul a fost început în 1949 în plina era bolsevica, cu forta de munca aleasa din rândul detinutilor politici din închisorile comuniste si abandonat în 1953 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la câteva luni de la moartea lui Stalin, dupa ce fusesera realizati doar câtiva kilometri din canalul Dunare-Midia.
În 1976, într-o epoca de deschidere politica si economica, lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra au fost reluate si finalizate pe 26 mai 1984 de presedintele Nicolae Ceausescu. Ocazie cu care a fost gasita de cântaretii regimului o noua metafora: „Magistrala albastra”.
Canalul dintre doua mari, minunea Europei
Canalul care în limba occitana se numeste Canal de las Doas Mars, este fara îndoiala mândria regiunii Languedoc din sudul Frantei (le Midi). Constructia are o lungime de 241 km, 10 m latime si o adâncime de 2 m, si initial s-a numit Canal Royal en Languedoc, pentru ca a fost un proiect al regelui Ludovic al XIV-lea.
Numai dupa izbucnirea revolutiei franceze (Comuna din Paris), revolutionarii au spulberat tot ce trimitea la regalitate si au schimbat numele canalului în Canal du Midi, în 1789. La vremea respectiva era considerat cea mai mare constructie a secolului al XVII-lea. Canalul leaga râul Garonne cu Etang de Thau la Mediterana si împreuna cu canalul Garonne lung de 193 km formeaza Canalul dintre doua mari (Canal du Midi) care uneste marea Mediterana cu Oceanul Atlantic. Mai exact vorbind, Canal du Midi înseama acea parte construita dintre Toulouse si marea Mediterana, proiectul Doua Mari voia sa lege mai multe sectiuni navigabile pentru a ajunge de la Atlantic la Mediterana.
Legaturile erau prin Canal du Midi, apoi râul Garonne, mai mult sau mai putin navigabil între Toulouse si Bordeaux, apoi Canalul Lateral Garonne, construit ulterior si în fine estuarul Gironde dupa Bordeaux. Se spune ca cel mai mult comertul cu grâu a fost cel care a motivat constructia acestui canal. Ministrul regelui Jean-Baptiste Colbert a fost convins de utilitatea acestui proiect (îmbogatirea regiunii Languedoc) de colectorul de taxe pe comertul cu sare din Mirepoix, Pierre-Paul Riquet. Colbert l-a convins pe Ludovic al XIV-lea (umplerea visteriei regale) iar acesta a autorizat constructia printr-un edict regal din 1666.
Cum a ajuns un colector de taxe sa aiba viziunea unui proiect atât de ambitios, pentru care nici macar nu avea cunostintele necesare, e greu de spus. Cert este ca Riquet a reusit sa-l transforme în realitate. Câti reusesc asta în viata? Înconjurându-se de specialisti în inginerie, arhitecti, folosind zeci de mii de barbati ca mâna de lucru, oferindu-le conditii de plata si munca de-a dreptul revolutionare pentru acei ani, punând la bataie bani proprii, bani obtinuti din taxe si din cei alocati de Colbert si o tenacitate iesita din comun, Pierre-Paul Riquet a reusit sa construiasca acest canal în doar 14 ani!
Când a murit, în 1680, era convins ca realizarea vietii îi va purta numele, iar urmasii sai vor avea o viata îmbelsugata de pe urma drepturilor încasate pentru folosirea canalului. Din pacate pentru el, nimic nu s-a ales din sperantele sale, cu exceptia existentei si azi a Canalului, terminat dupa moartea „parintelui” sau.
Încrezator în misiunea sa, de-a dreptul exceptionala, Riquet, acest geniu al solutiilor tehnologice (nu doar proiectarea canalului, dar si constructia ecluzelor, a unui pod pe care apa nu trece pe sub el, ci chiar pe pod!, a unui tunel pentru râu) a tras tot timpul speranta ca meritele sale vor fi recunoscute de rege, din partea caruia a asteptat tot timpul o vizita pentru a-i prezenta stadiul constructiei. Aceasta vizita nu s-a produs niciodata. Mai mult, fidel ambitiei sale de constructor, Riquet a încercat sa-l impresioneze pe Ludovic al XIV-lea solicitând aprobarea pentru proiectul de constructie a unui canal care sa lege râul Loara cu castelul de la Versailles.
Argumentul statea în picioare: astfel se alimenteaza parcul castelului, mare consumator de apa. A obtinut în principiu acordul regelui, dar fara sa fie primit la curte, planul a ajuns la abatele Picard, însarcinat de Colbert sa verifice viabilitatea proiectului, care în final a decretat ca nu este fezabil. Loara, a demonstrat el, este mult mai jos decât nivelul domeniului Versailles, spre deosebire de Riquet care era convins de contrariu.
Într-un final, ambitiile, orgoliile, razbunarile, dorintele, toate s-au întors în pamânt. Doar Canal du Midi a ramas si este cel mai vechi canal functional din Europa, iar în urma lui Riquet a ramas, pentru a fi admirat, o statuie la Toulouse, locul unde a murit, si alta la Béziers, locul lui de nastere.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii