In lipsa cartilor de cultura generala, oamenii Evului Mediu din Europa luau superstitiile drept realitate, iar lucrurile incredibile erau acceptate cu usurinta ca adevaruri de necontestat. Azi, toata lumea stie ce este un caine sau o albina, dar in acele vremuri povestile fabuloase erau considerate non-fictionale. In Evul Mediu, povestile infrumusetau vremurile plictisitoare si oamenii puneau mare pret pe ele. Pe atunci, oamenilor le placeau mai ales povestile despre animale si cum nu aveau alte surse de informare, cele mai cautate erau „bestiariile”, adica acele carti care descriau animalele si mediul in care traiau.
Azi, daca vrem sa aflam ceva, avem la dispozitie Internetul, eventual situl The medieval bestiary, dar in Evul Mediu oamenii aflau lucruri despre animalele pe care le intalneau nemijlocit numai din scrierile unor copisti care avusesera drept sursa cartile unor antici precum Pliniu cel Batran sau Augustin din Hipona care traisera cu mai bine de o mie de ani inainte. Din Bestiarul medieval amintit aflam azi ce impresie ciudata aveau oamenii Evului Mediu despre unele animale sau vietati si, mai ales, cat de eronata era viziunea lor dupa cum scrie listverse.com.
Albinele. Azi stim o groaza de lucruri despre cele care Einstein credea ca daca ar disparea, ar disparea si viata pe Pamant. In Evul Mediu, oamenii credeau ca ele nu se „nasc” ca toate celelalte animale, ci din corpurile putrezite ale boilor sau viteilor. Uneori se credea ca albinele se trag din viermii care se dezvolta in corpul vitelor moarte. Trecand la organizare, despre albine se credea ca alegeau pe cea mai nobila dintre ele pentru a le fi rege si ca purtau razboaie!
Se mai credea ca albinele au un cod de legi bazate pe obiceiuri. Nu exista pedeapsa cu moartea sau pedepsirea raufacatorilor. Raufacatorii pur si simplu erau invatati sa se sinucida cu propriul ac cu venin. Asta pentru ca albinele criminale nu suportau sa traiasca cu constiinta vinovata. De asemenea, albinele erau considerate pasari, de fapt, cele mai mici pasari. Pasari care se nasc din viermi? Probabil ca umorul din Evul Mediu era mai dezvoltat decat cel de azi…
Cucul. Daca doar cei care traiesc la sat mai stiu ce e aia un cuc, in vreme ce orasenii pot eventual sa-si mai aminteasca doar vechile ceasuri cu cuc, in bestiariile medievale ei, cucii, erau pomeniti ca niste pasari cu obiceiuri ciudate. De exemplu, corpul lor era plapand, cu aripi mici si scurte, ceea ce ii facea sa nu poata zbura pe distante mai lungi. Asa ca aceasta pasare mica si lenesa avea o solutie interesanta pentru a trece peste acest handicap: zbura agatata pe spatele uliilor!
Nu stim cum de reuseau sa faca asta, dar asta credeau oamenii in Evul Mediu. Si nu era singurul exemplu de lene a cucului. Nici sa lucreze prea mult nu le placea, adica sa puna osul la treaba cum am spune azi. Nici macar sa aiba grija de puii de-abia iesiti din ou: asa ca isi lasa ouale in cuibul altor pasari si apoi isi vedea de viata sa tihnita. Astazi se stie ca unele specii de cuci isi abandoneaza puii in cuiburi straine, ceea ce demonstreaza ca macar in unele privinte scriitorii medievali nu s-au inselat.
Cainele. Azi vorbim, fara sa clipim, despre cel mai bun prieten al omului. Cu cainele se pleaca la vanatoare, cainele ne apara familia si casa, cainele ii ajuta pe cei cu handicap etc. Cu ei impartim mancarea, fotoliul, de ei avem grija ca de un membru al familiei. Se spune ca ei sunt langa noi inca de pe vremea cand am aruncat o bucata de carne unui lup. Oamenii medievali aveau o parere si mai buna despre caine. Ei isi puteau vindeca ranile lingandu-le. Aceasta observatie nu e deloc eronata, orice om care a avut un caine stie ca acest lucru este real. Ceea ce pare incredibil pentru noi este credinta medievala conform careia, un caine asezat peste un om ii poate vindeca acestuia orice leziune interna!
In alte povesti se vorbeste despre loialitatea si curajul cainilor. Putina lume a auzit despre „cainii regelui Garamantes”. Garamantes este o civilizatie antica de nomazi berberi stabiliti in Libia actuala, cu un stat (imperiu) organizat in orase, cu un limbaj scris si o tehnologie avansata. Ei bine, povestea medievala vorbeste despre faptul ca regele a fost prins la un moment dat de inamicii lui. El a fost salvat nu de armata sa sau de cavalerii credinciosi lui, ci de cei 200 de caini ai lui. Mai mult decat atat, cainii l-au insotit pe rege inapoi la castelul sau.
Alte povesti medievale vorbesc despre loialitatea unui caine fata de stapanul sau care fusese omorat. Cainele a stat alaturi de ca-davru pana cand au aparut oamenii din sat. Povestea spune ca in multime a aparut si criminalul care s-a apropiat de omul mort, aratandu-se indurerat in ideea ca lumea nu avea cum sa-l banuiasca de ceva. Numai ca atunci cainele l-a simtit si l-a recunoscut imediat, sarindu-i la gat. Omul a recunoscut imediat crima cerand oamenilor sa ia cainele furibund de pe el.
Capra. E un animal binecunoscut, toti am citit in copilarie povestile cu capre (Capra cu trei iezi, de pilda). Desenele medievale si descrierea caprelor din acele timpuri sunt cat se poate de exacte. Cu exceptia unui singur lucru. Aparent, masculii, adica tapii, erau considerati creaturi lascive, lubrice si asta facea ca sangele lor sa fie foarte fierbinte. Atat de fierbinte incat se spunea ca poate dizolva diamantele, cea mai dura substanta din lume! Diamantul era o piatra, spune autorul acestor descrieri medievale „care nu poate fi sparta nici de vreun metal nici distrusa de foc”.
Partea curioasa a acestei descrieri este faptul ca nu intelegem cum au reusit sa testeze aceasta teorie. Pentru ca ar fi fost si mai simplu sa demoleze aceasta prezumtie prin simplul argument ca daca sangele tapului era in asemenea hal de fierbinte, cum de nu topea lama cutitului cu care erau sacrificati tapii. Un caz in care o teorie este discreditata tocmai de experimentul direct.
Pelicanul. Pelicanul, cu care azi ne mandrim atat ca mai exista in Delta noastra, este o pasare cuminte si nevinovata. Sa nu uitam ca pelicanul era pasarea draguta, dar putin cam nebuna, prietena a lui Ariel din basmul Mica sirena al lui Andersen. De obicei, pelicanul poate fi intalnit in apropierea marii si este complet inofensiv. Pentru omul din Evul Mediu, insa, era o prezenta terifianta. Pelicanii au pui, ceea ce este perfect normal. Dar conform bestiarelor medievale, atunci cand puii vor sa se stranga pe langa pelicanii parinti, acestora le sare tandara si ii ataca.
Nu e doar o dojana parinteasca, ci ii lovesc cu cruzime, destul sa le provoace moartea. Exact, pelicanii isi omoara progeniturile. Dar cruzimea gratuita se termina, intr-un final, cu bine. Dupa trei zile, mama se ciupeste cu ciocul pana se insangereaza. Atunci cand picaturile de sange de mama cad peste puii morti, ei invie subit. Dar aceasta nu este singura citire gresita a „expertilor” Evului Mediu. Ei mai credeau ca unele specii de pelicani mancau crocodili! De aici si imaginea lor terifianta in acele vremuri.
Soarecele. Daca despre albine se credea ca se nasc din viermi, despre soareci se credea ca se nasc din mizerie. Asta pentru ca si ei si mizeria erau pretutindeni in acea vreme. Mus (mouse = soarece) venea de la humus (pamant, praf, murdarie). Unii credeau ca soarecii se nasc din particulele de praf carora le cresteau picioare si coada. Pliniu cel Batran, de pilda, credea in mod ciudat ca soarecii se reproduc prin lingerea corpului lor sau a sarii. Tot el credea ca soarecii egipteni sau alpini au calitatea unica de a merge pe doua picioare, ceea ce pentru cei care se sperie de soareci si azi, soarecii bipezi hoinarind prin casa ar fi un spectacol de groaza.
Azi, noi credem ca stim totul (mai putin cum au fost construite piramidele egiptene, de exemplu). Cine stie, peste o mie de ani, cate povesti din enciclopediile actuale (niste bestiarii moderne) nu vor parea ridicole in ochii urmasilor nostri, asa cum noua ne par azi unele povesti din bestiarele medievale.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii