Multe din tehnologiile imaginate de marii inventatori, Nikola Tesla este unul dintre acestia, prind astazi viata, fiind aduse in prim plan prin intermediul mass-media. Chiar daca transmiterea fara fir s-a realizat folosindu-se undele radio, radiatia electromagnetica fiind tocmai potrivita pentru transferul informatiilor, ele n-au fost si nu sunt un vector de transport in cazul transmiterii puterii electrice.
Motivul este ca radiatiile se raspandesc in toate directiile si in acest fel cea mai mare parte a energiei electrice s-ar irosi imprastiata in spatiul liber.
O alta solutie care a parut buna au fost laserele, pentru ca ele concentreaza radiatia electromagnetica intr-un singur punct si astfel ar putea transmite cu precizie energia electrica fara fir. Problema e ca acest lucru nu este practic pentru ca raza laser nu trebuie intrerupta de nici un obstacol, fiind necesar si un dispozitiv sofisticat de urmarire atunci cand dispozitivul este mobil.
O alta metoda foloseste principiul rezonantei pentru transportul energiei de la un emitator la un receptor, un experiment de acest fel fiind realizat la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (SUA).
Un proiect vizionar
Primul care a avut ideea de a transmite energia fara fire a fost Nikola Tesla, cel mai mare si mai vizionar inventator al tuturor timpurilor. El l-a invitat pe seful Oficiului American al Patentelor in laboratorul sau din New York unde realizase un model de transmisie fara fire a energiei electrice si acesta s-a convins ca patentul este realizabil. Din pacate, lipsa finantarii si moartea inventatorului au facut ca aceasta epocala inventie sa nu existe inca de la inceputul secolului al XX-lea, dupa cum o dovedesc si schitele sale aflate la Belgrad.
Azi, o echipa de cercetatori japonezi a reusit sa transmita energie fara fire folosind microundele. Mai exact, ei au transmis 1,8 kilowati de energie prin aer, cu mare precizie, la un receptor aflat la 55 de metri distanta.
Dar daca Tesla dorea sa transmita energia spre aparate aflate la sol sau in aer, unul dintre principalele proiecte de cercetare ale Agentiei Japoneze de Explorare Aerospatiala este legat de posibilitatea ca satelitii sa poata capta energia solara pentru a o transmite pe Pamant cu ajutorul laserelor sau a microundelor. Am vazut insa ca laserele au o problema si de ea se loveste si proiectul japonez: raza laser nu poate trece prin obstacole si unul dintre acestea sunt si… norii! Asa ca varianta microundelor a fost aleasa de cercetatorii japonezi ai Agentiei care acum planuiesc sa plaseze un colector solar, care cantareste 10.000 de tone, la aproximativ 36.000 de kilometri de Terra prin intermediul caruia sa transmita energia spre Pamant. Sperantele Agentiei sunt ca, pana in 2031, Agentia sa aiba o uzina comerciala pilot, operationala, de un gigawatt.
E mult, e putin? Un gigawatt poate fi mult, dar el poate alimenta cu energie doar 100.000-300.000 de case! Ceea ce inseamna prea putin pentru o idee a viitorului pe scara larga. Este limpede ca vorbim de o cantitate insignifianta de energie care ar putea fi transmisa de satelitii imaginati de Agentia japoneza, ceea ce inseamna ca proiectul, finantat cu sume uriase, are doar calitatea de a demonstra ca se poate ceea ce Tesla stia deja. Sau poate ca utilizarea acestor statii pilot are alte scopuri…
Fumul inghetat
Cercetarile pentru noile tehnologii au abordat si un taram extrem de important, si nu de ieri de azi, cel al materialelor industriale.
Lupta pentru materialele compozite, obtinute prin procedee tehnologice noi, a dus de-a lungul ultimului secol, pe langa folosirea betonului, sau otelului pe scara larga in domeniul constructiilor si al dispozitivelor de tot felul, la inventarea de noi materiale.
Astfel, pe la inceputul anilor 30 a fost inventata bachelita, obtinuta dintr-o rasina sintetica, in anii 80 a fost realizata fibra de carbon, iar zece ani mai tarziu, siliconul.
Azi, in gama noilor tehnologii din domeniul materialelor compozite se inscrie si noua inventie, denumita, aerogel sau „fumul inghetat” sau „aerul solid” sau „norul solid”. E vorba despre un material sintetic, poros, rezistent si ultrausor facut dintr-un gel in care componenta lichida este inlocuita cu un gaz. Extrem de puternic si izolant termic, un bloc de aerogel incalzit la 2.200 de grade Celsius poate fi tinut cu mainile goale fara ca pielea sa se arda!
Desi este o realizare de data recenta, aerogelul a fost produs in 1931 de chimistul american Steven Kistler, dar din pricina costurilor foarte ridicate necesare producerii acestui material, nimeni nu a fost atras de inventie.
Sapte decenii dupa inventia uitata a lui Kistler, cercetarile au fost reluate de NASA care avea nevoie de un material foarte usor si foarte rezistent din punct de vedere termic. Cercetatorii NASA au studiat „fumul inghetat” al lui Kistler caruia i-au adaugat oxid de aluminiu si siliciu, inlocuind metanolul cu bioxid de carbon. Aceste modificari au dus la aerogelul de astazi, bazat pe carbon, aluminiu si crom, care are aspectul unei bucati de sticla, cu un interior „aerat”, plin de bule.
Aerogelul produs azi are 99.8% aer, iar dimensiunea totala a golurilor din interiorul unui centimetru cub este similara cu cea a unui teren de fotbal, aproximativ 7000 metri patrati! Este fragil la atingere, aproape fara greutate, si totusi atat de puternic, incat o caramida de 2.5 kilograme poate fi sustinuta de o bucata de 2 grame de aerogel.
Aerogelul este un izolator termic remarcabil, pentru ca reduce aproape la zero cele trei modalitati de transfer ale caldurii, care sunt convectia, conductia si radiatia, facandu-l astfel un material perfect pentru izolarea termica a navelor spatiale.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii