Adancurile oceanelor si marilor au captat atentia oamenilor de stiinta in ultimul secol, rezultatul ducand deseori la descoperiri fundamentale. Am putea spune ca nu mai exista mari secrete ale lumii subacvatice, dar realitatea intrece asteptarile. Oceanele ascund inca fiinte misterioase.
Cea mai recenta descoperire care a intrigat lumea stiintifica prin caracterul ei neobisnuit s-a petrecut in adancurile Oceanului Pacific de sud. Pana aici nu pare nimic iesit din comun, insa cercetatorii au surprins atunci cand au transmis ca fragila stea de mare (doar trei centimetri in diametru, cu brate lungi de 8 centimetri) are o vechime care o plaseaza in vremea dinozaurilor, dupa cum transmite LiveScience.
Steaua ar reprezenta, asa cum subliniaza studiul publicat recent, „o familie complet noua a acestor rude de stele de mare – una cu membri care dateaza de 180 de milioane de ani, pana in perioada Jurasicului si care traiesc la o adancime cuprinsa intre 360 si 560 metri, adancime care nu s-a schimbat prea mult in sutele de milioane de ani. Zona aflata la aceasta adancime pare a fi un loc foarte bun pentru descoperirea relicvelor evolutive sau a speciilor supravietuitoare ale unor grupuri foarte vechi de organisme”, a declarat coordonatorul studiului Tim O’Hara, curator de nevertebrate la Muzeul Victoria din Melbourne, Australia.
„Acest lucru se datoreaza probabil faptului ca mediile tropicale sunt foarte vechi, datand din era dinozaurilor si ele nu s-au schimbat prea mult”, mai spunea O’Hara pentru Live Science, sustinand ca tocmai aceasta situatie „face ca unele dintre aceste „fosile vii” sa reziste pana in vremea noastra.
O stea intr-un butoi
Descoperirea micutei vietati, co-traitoare cu dinozaurii, este si ea neobisnuita. Dupa cum marturisea el insusi, O’Hara a descoperit fragila stea in 2015, intr-un butoi de exemplare neidentificate, depozitate in Muzeul National Francez de Istorie Naturala din Paris.
De fapt, specimenul a fost colectat in 2011, in timpul unei expeditii in Noua Caledonie, un teritoriu francez din Pacificul de Sud.
Atunci, oamenii de stiinta au folosit o plasa de mari dimensiuni pentru a captura si apoi studia probe de pe fundul marii in dreptul unei creste vulcanice numite Banc Durand si cu acea ocazie au adus la lumina si noua stea.
Specimenul era ciudat, avea opt brate in loc de cinci sau sase, cum e tipic pentru actualele stele de mare, cu maxilarele lungi pe partea inferioara a corpului, cu par si dinti. Si bratele sale aveau un model scheletic ciudat, care aratau de parca ar fi fost construite din zeci de mici „boturi de porc” care se prindeau unul de celalalt.
O’Hara si colegii sai si-au dat seama ca noua stea nu avea legatura cu speciile cunoscute de echinoderme, grupul care include stelele cunoscute anterior, stele de mare si alte fiinte simetrice din adancuri, cum ar fi „dolarii de nisip”, o specie de echinoderme cu corpul de forma unei monede de un dolar cu marginile subtiri.
O stea jurasica
Atunci cand a vazut-o, Ben Thuy, co-autor al studiului, paleontolog la Muzeul National de Istorie Naturala din Luxemburg, isi amintea ca a vizionat o fotografie uimitor de similara a fosilelor gasite in nordul Frantei pe care o pusese pe un afis stiintific cu cativa ani inainte. Similitudinea anatomica demonstra ca steaua fragila avea rude care traisera in urma cu 180 de milioane de ani, cand supercontinentul Pangea se destrama si se formau noile oceane.
In aceasta situatie, cercetatorii s-au vazut nevoiti sa creeze o noua familie, pe care au numit-o Ophiojuridae, pentru a se potrivi acestei noi specii. Numele provine din Ophio, cuvantul grecesc antic pentru „sarpe” si din Muntii Jura din Europa, unde a fost definita pentru prima data geologia jurasicului. Au denumit aceasta fosila vie Ophiojura exbodi, „exbodi” fiind acronimul expeditiei stiintifice care a descoperit steaua fragila. Cercetatorii ar fi putut denumi aceasta stea fragila „tocator”, pentru ca ea se hraneste probabil extinzandu-si bratele in apa pentru a captura planctonul, cum ar fi crevetii mici. Un strat de mucus acopera probabil bratele, permitandu-i sa se lipeasca de prada.
„Perii cu tepi de pe brate actioneaza ca niste carlige de carne pentru a prinde planctonul care trece”, mentiona O’Hara, „iar randurile de dinti ascutiti sunt probabil folositi pentru a distruge prada”. Studiul care a prezentat cercetarea a aparut pe 16 iunie, in acest an, in revista Proceedings of the Royal Society B.
Celacantul, o alta surpriza
Daca tot suntem la descoperiri din adancuri, merita mentionata si descoperirea Celacantului, o specie de peste considerata disparuta impreuna cu dinozaurii, in urma cu 66 de milioane de ani. Fosila acestuia a fost descoperita in mod neasteptat in 1938, in largul coastei estice a Africii de Sud si continua sa ofere surprize oamenilor de stiinta, dupa cum transmite Agerpres.
Celacantul a aparut pentru prima data in perioada devoniana, in urma cu aproximativ 400 de milioane de ani, cu circa 170 de milioane de ani inaintea dinozaurilor. Pe baza datelor prelevate de la fosile, s-a crezut ca celacantul a disparut in timpul extinctiei in masa, care a condus la disparitia a aproximativ trei sferturi dintre speciile de pe Pamant, in urma impactului unui asteroid, la sfarsitul perioadei cretacice.
Numai ca, in mod surprinzator, celacantul a fost gasit in viata si a fost supranumit „o fosila vie”. Azi mai exista doua specii de celacant, ambele aflate pe cale de disparitie, celacantul african, intalnit in principal in apropierea Insulelor Comoro, in largul coastei estice a continentului, si celacantul indonezian.
Analizand una dintre cele doua specii vii de celacant, oamenii de stiinta au stabilit ca „ritmul de dezvoltare si de crestere al acestor vietuitoare este cel mai lent observat la oricare alt peste, iar maturitatea sexuala este atinsa abia la aproximativ 55 de ani”.
Cercetatorii si-au bazat analizele „pe inelele anuale de crestere depuse pe solzii pestelui pentru a determina varsta exemplarelor de celacant, la fel cum se procedeaza in cazul inelelor copacilor”, a explicat biologul marin Kélig Mahé de la Institutul francez de oceanografie IFREMER, autor principal al studiului aparut in luna iunie in publicatia Current Biology.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii