„Daca dragoste nu e, nimic nu e” – iata deviza multor firi romantice, care viseaza, indiferent de varsta, la o iubire ca-n povesti. Realitatea, o spun oamenii de stiinta, este mult mai prozaica, ba chiar alarmanta: din punct de vedere chimic, dragostea actioneaza asupra creierului uman intr-un mod absolut similar cu cel al heroinei, provocand dependenta celor „afectati”…
Oamenii de pretutindeni descriu la fel senzatiile care i-au dominat atunci cand s-au indragostit: euforie, veselie exagerata si adesea nemotivata, entuziasm debordant. Dar astfel de senzatii resimt si cei care prefera paradisul artificial al drogurilor. Pornind de la aceasta premisa, mai multi oameni de stiinta americani si-au pus intrebarea daca nu cumva dragostea actioneaza ca un drog pentru creier. Iar raspunsul a fost unul afirmativ… Helen Fischer, o specialista in antropologie, autoare a cartii „De ce iubim”, a studiat timp de cativa ani ce se petrece in creier in momentul in care oamenii se indragostesc, ajungand la concluzia ca creierul uman percepe dragostea drept o recompensa. „Cand ne indragostim de cineva, se activeaza aceleasi arii cerebrale ca atunci cand urmeaza sa primim o rasplata care ne va genera placere, fie ca este vorba de o mancare gustoasa, de ciocolata sau de droguri. Pentru mine a devenit evident ca iubirea romantica este un imbold, tot atat de puternic precum senzatia de foame sau sete. Oamenii traiesc pentru dragoste, ucid din dragoste, mor pentru dragoste”, scrie Fischer.
Alaturi de Art Aron, psiholog si profesor la Stony Brook University din New York si Lucy Brown, profesoara de neurologie la Colegiul de Medicina „Albert Einstein” din New York, Fischer a studiat 17 persoane care se indragostisera recent si care isi petreceau 80% din perioada de veghe gandindu-se exclusiv la persoana iubita. Participantii au fost supusi unei tomografii computerizate si rugati ca, in acest timp, sa priveasca fotografia persoanei iubite, dar si alte poze, infatisand diferite chipuri umane sau peisaje. S-a observat ca, in momentul in care admirau imaginea partenerului sau partenerei, in creierul subiectilor se activa cel mai mult zona asociata cu primirea de recompense sau receptarea de placeri. Cu alte cuvinte, dragostea era, pentru persoanele respective, la fel de „apetisanta” precum bautura pentru un alcoolic sau drogurile pentru un narcoman. „Magia dragostei este de acum explicabila, din punct de vedere chimic.
Totul se declanseaza in regiunea din creier numita zona ventrala tegmentala, de unde celulele pigmentate, care contin dopamina, trimit mesaje unei alte parti a creierului, nucleul caudat. Este vorba de motivatie; persoana de care ne indragostim reprezinta un scop in sine – simtim atunci ca ea este cea mai buna fiinta din lume si ca viata noastra va fi perfecta doar daca vom fi mereu impreuna. Astfel, ajungem sa devenim dependenti de persoana respectiva, asa cum consumatorii de droguri ajung sa nu mai poata trai fara drog. Ca si la acestia, lipsa partenerului ii aduce pe indragostiti intr-o stare similara sevrajului – episoade de agitatie extrema, alternand cu perioade de depresie profunda”, precizeaza Art Aron.
Savantii americani considera insa ca descoperirea modului bizar si neobisnuit in care actioneaza dragostea la nivelul creierului nu ii poate schimba cu nimic pe oameni, care vor continua sa iubeasca, la fel de patimas. „Este ca si cu o prajitura de ciocolata. Ii stii toate ingredientele, ii stii modul de preparare, dar asta nu te impiedica sa o savurezi cu aceeasi placere de fiecare data. Asadar, poti cunoaste toate componentele unei iubiri romantice si sa simti in continuare pasiunea”, crede Helen Fischer.
Comentarii