A gresi este omeneste, dar nu este de fiecare data cea mai buna scuza. Atunci cand eroarea apare in domeniul stiintific, adica acolo unde nu ar avea ce sa caute daca rigurozitatea ar functiona impecabil, atunci e nevoie de ceva timp pentru ca lucrurile sa intre pe fagasul normal.
O planeta care orbiteaza un pulsar
In 1991, astronomii au adus la cunostinta cea mai buna dovada a existentei unei planete in jurul unei stele, alta decat Soarele. In acest caz, „steaua” era un pulsar, o stea de neutroni care se invartea la aproximativ 10.000 de ani-lumina de Pamant.
Variatiile in sincronizarea impulsurilor radio ale pulsarului au sugerat prezenta unei planete insotitoare, care orbiteaza pulsarul o data la fiecare sase luni. De curand, insa, astronomii si-au dat seama ca au folosit o valoare imprecisa pentru pozitia pulsarului pe cer, in asa fel incat anomalia semnalului rezulta nu din partea unei planete, ci din miscarea Pamantului in jurul Soarelui.
Varsta Pamantului
In anii 1700, naturalistul francez Georges-Louis Leclerc, Conte de Buffon, a estimat ca Pamantul are o varsta de aproximativ 75.000 de ani, recunoscand ca, totusi, ar putea fi mai mare.
Geologii secolului al XIX-lea au mers mai departe, vorbind de o vechime a Pamantului de cateva sute de milioane de ani sau chiar si mai mult, pentru a explica straturile suprapuse din istoria existenta a Pamantului.
Dupa 1860, noua teorie a evolutiei lui Charles Darwin a implicat, de asemenea, un Pamant foarte vechi, care a oferit conditii prielnice pentru dezvoltarea si evolutia diversitatii de specii existente.
Dar calculele care s-au dorit mai exacte au venit de la un fizician care a avut ideea sa calculeze de cat timp ar avea nevoie o planeta topita initial sa se raceasca. El a aplicat o limita de varsta de aproximativ 100 de milioane de ani si, mai tarziu, a sugerat ca varsta reala ar putea fi chiar mai mica. Desi parea verosimil, calculele sale au gresit, nu pentru ca era slab la matematica, ci pentru ca nu stia nimic despre radioactivitate.
Dezintegrarea radioactiva a elementelor de pe Terra a adaugat multa caldura in amestecul initial, prelungind astfel timpul de racire. In cele din urma, estimarile varstei Pamantului pe baza ratelor de dezintegrare radioactiva (in special la meteoriti care s-au format in acelasi timp cu Pamantul) au furnizat estimarea corecta a varstei actuale de aproximativ 4,5 miliarde de ani.
Varsta Universului
Cand astronomii au descoperit pentru prima data ca Universul se extinde, la sfarsitul anilor 1920, era firesc sa ne intrebam cat timp se extindea. Masurand rata de expansiune curenta si extrapoland inapoi, au descoperit ca Universul trebuie sa aiba o vechime mai mica de 2 miliarde de ani. Cu toate acestea, masuratorile de radioactivitate stabilisera deja Pamantul ca fiind mult mai vechi si era foarte indoielnic (daca nu de-a dreptul ridicol) ca Universul ar putea fi mai tanar decat Pamantul.
Totusi, acele calcule timpurii ale expansiunii Universului se bazasera pe masuratori de distanta ale stelelor variabile Cefeide. Astronomii au calculat distantele cefeidelor in functie de cat de rapid a fluctuat luminozitatea lor, care la randul lor, a depins de luminozitatea lor intrinseca. Compararea luminozitatii intrinseci cu luminozitatea aparenta a oferit posibilitatea de a calcula distanta pana la stelele cefeide.
S-a dovedit insa ca exista mai multe tipuri de variabile Cefeide, ceea ce duce la contaminarea calculelor ratei de expansiune. In zilele noastre, metodele convergente dau o varsta a Universului de 13,8 miliarde de ani, facand Pamantul un nou venit in cosmos.
Pamantul in centrul Cosmosului
Intr-una dintre cele mai mari si mai familiare credinte stiintifice incorecte, astronomii au crezut multa vreme ca Pamantul este centrul cosmosului sau macar al sistemului nostru solar. Pana la urma putea fi si o observatie empirica, la indemana oricui privea cerul: Pamantul e nemiscat, Soarele rasare pe bolta cereasca de la est si apune la vest, mereu si mereu.
A sustine altceva, sfida logica simpla si observatia directa. Nu putem da vina pe Aristotel pentru aceasta constatare. El nu a fost primul care a spus ca Pamantul ocupa centrul Universului, dar el a fost cel mai dogmatic in legatura cu acest lucru si a crezut ca a stabilit ca este incontestabil adevarat, folosind lo-gica. El a insistat asupra faptului ca Pamantul trebuie sa fie in mijloc, deoarece pamantul (elementul) a cautat intotdeauna sa se deplaseze spre „locul sau natural”, centrul cosmosului.
A durat ceva timp, mai bine de doua milenii, pentru ca aceasta credinta sa fie combatuta. Mai exact, pana in 1543 cand Copernic a sustinut ca Aristotel a gresit. Si apoi, in 1610, observatia lui Galileo ca Venus trece printr-un set complet de faze, a fost cea care a pus capat teoriei unui Sistem Solar centrat in jurul Pamantului.
Acum, ar fi frumos daca aceasta lista de erori ar putea ajuta oamenii de stiinta sa se descurce mai bine in viitor. Dar intreaga istorie a stiintei arata ca astfel de erori sunt de fapt inevitabile. Totusi, exista o lectie bazata pe ceea ce au in comun greselile din aceasta lista: toate sunt pe o lista de erori cunoscute acum ca fiind erori.
Stiinta, spre deosebire de anumite filozofii politice si culturi ale personalitatii, isi corecteaza greselile. Aceasta este lectia si de aceea respectarea stiintei este atat de importanta pentru a evita erorile din alte domenii ale vietii.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii