In general motivul pentru care oamenii de stiinta aduna dovezi este pentru a lansa o ipoteza despre ceva anume si apoi sa vada daca ele sunt corecte.
Oamenii de stiinta vorbesc adesea despre cat de multe dovezi exista pentru ipotezele lor. Numai ca, de multe ori, dovezile s-au dovedit inselatoare, pacalindu-i timp de decenii.
Ideea este ca o teorie pare sa fie puternica cu cat exista mai multe dovezi la dispozitie, in acest fel teoria are toate sansele sa devina mai acceptata de comunitatea stiintifica. De aceea, oamenii de stiinta sunt, de cele mai multe ori, foarte atenti sa stranga o multime de dovezi si sa-si testeze teoriile cu atentie.
Istoria stiintei are insa si ca-teva exemple-cheie, chiar daca rare, de dovezi suficient de inselatoare care au facut o intreaga comunitate stiintifica sa creada ceva ce ulterior a fost considerat radical fals.
In general motivul pentru care oamenii de stiinta aduna dovezi este pentru a lansa o ipoteza despre ceva anume si apoi sa vada daca ele sunt corecte. Problema apare atunci cand ipoteza este corecta, dar teoria pe care o folosesc pentru a o face este gresita.
Istoria, pe de alta parte, ne arata ca si atunci cand dovezile sunt foarte puternice, ele pot fi inselatoare, dupa cum releva The Conversation.
Cazul Johann Friedrich Meckel
In 1811, Johann Friedrich Meckel a lansat o ipoteza, care s-a bucurat de mult succes, conform careia embrionii umani ar avea, intr-un anumit stadiu de dezvoltare in pantecul matern, fante branhiale precum rechinii. Aceasta ipoteza riscanta oferea dovezi foarte puternice pentru teoria sa care sustinea ca oamenii, ca organisme „aproape perfecte”, se dezvolta urmand etape care corespund altor specii „mai putin perfecte”, cum ar fi pestii, amfibienii sau reptilele.
E adevarat, embrionii umani in fazele timpurii de dezvoltare au niste fante pe gat care arata ca niste branhii. Dar acest lucru se intampla aproape sigur pentru faptul ca oamenii si pestii impart ADN si un stramos comun, si nu pentru ca trecem printr-o „faza de peste” cand suntem in pantecele mamelor noastre ca parte a dezvoltarii noastre catre perfectiunea biologica.
Dovezile disponibile dupa descoperirea in 1827 a fantelor din gat ale embrionilor, au facut ca teoria lui Meckel sa para perfect convingatoare. Insa, abia atunci cand teoria evolutiei lui Charles Darwin a luat amploare, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a devenit limpede ca ideea lui Meckel referitoare la drumul etapizat catre perfectiunea biologica era complet nesustenabila.
James Hutton
Un alt exemplu este ipoteza geologului scotian James Hutton (1726-1797) conform careia Pamantul este ca un corp organic care se reproduce in mod constant pentru a oferi pe termen nelimitat o lume locuibila pentru oameni. Bazandu-se pe aceasta teorie, Hutton a lansat o alta ipoteza, si anume ca venele de granit pot trece prin si se amesteca si cu alte straturi de roca. De asemenea, a mai sustinut existenta unor neconcordante unghiulare, atunci cand straturile noi de roca se aseaza intr-un unghi foarte diferit de straturile mai vechi de sub ele. Cu toate acestea, teoria lui Hutton era complet gresita in comparatie cu gandirea contemporana. Si cel mai evident este faptul ca Pamantul nu este conceput nici de, nici pentru fiintele umane. Si, desigur, Hutton nu avea nicio idee despre tectonica placilor. Dar, in ciuda erorilor sale teoretice, ipotezele sale au avut succes si au fost foarte influente. Si culmea, teoria sa era considerata adevarata si chiar 100 de ani mai tarziu.
A fost in cele din urma demontata abia la sfarsitul secolului al XIX-lea de teoria contractiei Pamantului, care (in mod eronat) a explicat formarea muntilor in termenii unui Pamant care se contracta treptat pe masura ce se raceste, la fel cum, prin analogie, se formeaza ridurile pe un mar care se usuca. Desi aceasta ipoteza a fost predominanta in secolele al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, pana la descoperirea incalzirii radiogenice a Pamantului, muntii rezulta in principal din miscarile tectonice ale placilor.
Dovezi matematice
Ipotezele lui Meckel si Hutton s-au bazat pe argumente incorecte, dar exista si exemple de dovezi inselatoare bazate pe ecuatii matematice. De exemplu, cand in 1913 Niels Bohr a calculat frecventele corecte ale culorilor specifice luminii absorbite si emise de heliu ionizat, Einstein ar fi remarcat: „Ipoteza lui Bohr trebuie sa fie corecta”.
Calculele lui Bohr l-ar fi putut convinge instantaneu pe Einstein (si pe multi altii), deoarece ele erau corecte la zecimale. Dar ele au rezultat plecand de la un model al atomului complet eronat, acela in care electronii orbiteaza nucleul atomic in mod circular. Dar Bohr a avut noroc: in ciuda modelului sau gresit in mod fundamental, acesta continea si cativa samburi de adevar, suficient pentru ca ipotezele sale despre heliu ionizat sa se realizeze.
Dar poate cel mai dramatic exemplu dintre toate se refera la Arnold Sommerfeld. Arnold Sommerfeld (1868-1951) a fost un fizician teoretic german, pionier in dezvoltarea fizicii atomice si cuantice, conducator de doctorat pentru cativa castigatori ai Premiului Nobel pentru fizica si chimie, si care a avut cele mai multe nominalizari la Premiul Nobel pentru fizica, 84 la numar intre 1917 si 1951, fara sa-l fi primit vreodata.
Sommerfeld a actualizat modelul atomic al lui Bohr transformand orbitele electronilor din circulare in eliptice si ajustandu-le in conformitate cu teoria relativitatii a lui Einstein. Toate aceste modificari pareau mai realiste decat modelul simplu al lui Bohr. Astazi se stie, insa, ca electronii nu orbiteaza deloc in jurul nucleului. Dar oamenii de stiinta de la inceputul secolului al XX-lea si-au imaginat electronii ca pe niste bile foarte mici si au presupus ca miscarea lor ar fi comparabila cu miscarea bilelor reale.
Asta s-a dovedit a fi o greseala: mecanica cuantica moderna ne spune ca electronii sunt extrem de misteriosi si comportamentul lor nu se aliniaza nici pe departe cu conceptele umane. Electronii din atomi nici macar nu ocupa o pozitie exacta la un moment exact. Cu alte cuvinte, cum zice o celebra zicala, „Daca crezi ca intelegi mecanica cuantica, atunci nu o intelegi”.
Asadar, teoria lui Sommerfeld a fost total eronata. Si cu toate acestea, in 1916, Sommerfeld si-a folosit modelul ca baza pentru o ecuatie care descrie corect modelul detaliat al culorilor luminii absorbite si emise de hidrogen. Aceasta ecuatie este exact aceeasi cu cea derivata de Paul Dirac in 1928 care a folosit teoria moderna a mecanicii cuantice relativiste. Aceasta ecuatie a fost considerata multa vreme o coincidenta socanta in cadrul comunitatii de fizicieni si s-au facut multe speculatii pe seama modului in care s-a ajuns la acest rezultat. Succesul incredibil al lui Sommerfeld i-a convins pe multi oameni de stiinta din acea vreme ca teoria sa era adevarata.
Dar, in ciuda faptului ca dovezile ulterioare au demonstrat ca aceste teorii erau gresite, nu putem spune ca oamenii de stiinta implicati au gresit. Au urmat dovezile si tocmai asta ar trebui sa faca un bun om de stiinta. Stiinta este un proces de perfectionare constanta.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii